Radu Simion - Climber. Photographer. Traveler

Istanbul: pe puntea dintre continente - Partea 1

2012-02-08T21:02:00.001+02:00

Despre: un fel de city break la Istanbul

Perioada: 25-29.05.2011

Se facea ca in perioada aia am avut parte de 2 bilete de avion moca (intr-un buget rezonabil) si am ales destinatia Istanbul. Initial fara prea mare tragere de inima. Si asta pentru ca de cand ma stiu am avut o oarecare oroare de tot ce inseamna dansuri orientale, blugi si ciunga turceasca, ghiuluri, salbe de haur s.a.m.d...

Privind inapoi insa imi retrag cuvintele, Istanbulul chiar e o treaba mistoaca.

Moscheea albastra, gen

Si povestea decurge asa:

Ziua 1: Zbor scurt (aterizare pe Attaturk), taxi trimis de la hotel, cazare la hotel Kaftan. Uitandu-ma in jur, numai hoteluri micute si cochete. Hotelul nostru e doar mic:). Marele avantaj e zona, suntem in buricul Sultanahmet-ului, la 2 minute de mers lenes pana la Moscheea Albastra!

In camera suntem fermecati de privelistea de la fereastra care da spre niste curti darapanate, iar la 30 metri trece agale o cale ferata. Mult laudatul SEA VIEW se ghiceste peste niste pereti scorojiti si turnul unei moschei. Nu asteptam mult si trece primul tren zguduind geamurile, zgomotul este insa acoperit cu succes de o voce puternica, cu inflexiuni manelistice, reverberata de boxele montate pe moschee. Ati ghicit, e ora rugaciunilor:)...

Trecem insa usor peste momentul de panica si pornim sa exploram zona.

Detalii tehnice: 65 eur / camera / noapte, mic-dejun inclus. Hotelul e modest dar curatel, serviciile sunt ok iar personalul e foarte prietenos. Aaa, si are vedere la mare, de la et.2 unde se serveste masa:). Overall, luand in calcul pretul si mai ales zona, eu zic ca merita.

Aya Sofya / Hagia Sophia (sus) si Moscheea Albastra (jos) vazute din parc

Dupa nici 2 minute ajungem intr-un parculet de unde vedem cele 2 celebre moschei, azi vom vizita Moscheea Albastra. Pe din afara toate bune si frumoase, arhitectura e superba. Dam o raita si ne apropiem de intrare. Si deodata simt ca ma albastresc, Voronet style. Sa fie oare de la Moschee?... Nu. Hai sa mai incercam... Sa fie de la soare?... Nu, e chiar racorica, bate si vantul... Aaaa, daaaaa, e de la mirosul de picioare, un miros neomenesc, dar clar izvorat din oameni:).

Si nu de la orice fel de oameni, de la turisti! Pen'ca la intrarea in moschee trebuie sa ne descaltam in semn de respect.

Dupa cateva minute de aclimatizare incep sa nu mai simt mirosul, privirea imi revine si incep sa admir interiorul.

Cupola centrala

La rugaciune

Turistii privind ca la zoo sfantul ritual al rugaciunii

Una peste alta, moscheea arata superb si nu trebuie ratata. Iesind la aer curat am orbecait mai bine de o ora cautand maretul Hipodrom, pana sa ne dam seama ca stam de fapt pe el...

Apoi am lins o inghetata bestiala cu fistic si am coborat sa vedem faimoasa Basilica Cistern. Asta a fost una din chestiile care ne-au placut cel mai mult!

Cisterna dateaza din secolul al VI-lea, cand romanii au construit-o ca rezervor de apa.

In contextul zilelor noastre chiar arata impresionant. Aici au fost filmate si niste scene din "James Bond - From Russia, with love"

Iesind la suprafata, descoperim un cetatean din clasa muncitoare odihnindu-se alaturi de o mini-cisterna personala

Dupa o masa delicioasa traversam Podul Galata si ne cocotam in Turnul Galatei, stravechi turn de observatie al Istanbulului. Hagia Sophia si Moscheea Albastra domina centrul istoric.

Panorama din turn cu Cornul de Aur, Topkapi si cele 2 mari moschei

La ceas de seara de pe podul Galata, New Mosque si Spice Bazaar

Seara se incheie trimfator cu humus, chebab si Efes din belsug

Ziua 2: a fost dedicata Hagiei Sophia si Palatului Topkapi

Hoardele de turisti se bulucesc catre Hagia Sophia

Desi e mai veche cu 1000 ani decat Moscheea Albastra, Aya Sofya e o minune arhitectonica chiar si pt zilele noastre. Din cate am inteles minunea consta in domul urias care nu e sprijinit de niciun pilon de rezistenta. O arhitectura asemanatoare am remarcat la mall-urile din Bucuresti.

Deh, domul ala mult laudat s-a prabusit de cateva ori de-a lungul timpului, da' ce frumos arata!

Cainele comunitar varianta Istanbul

Cam asta cu Aya Sofia, e mai misto ca Albastra si nici nu pute a picioare:)

Palatul Topkapi vazut din Turnul Galatei

La Topkapi poti sa vezi cum o ardeau sultanii pe opulenta. Diamantele cat pumnul si tot felul de sabii, coroane si bijuterii gravate in aur provoca doamnelor si domnisoarelor placeri nebanuite. Mie mi-a placut vederea de la balcon.

Intrarea la Harem si detalii din interior:

Cam la asta se chiora sultanu' in fiecare dimineata (ma rog, fara vapoare)

Spre seara am bagat o plimbare de-o ora cu vaporasu' pe Bosfor, destul de cool:

Leander's Tower (Kiz Kulesi) - legenda spune ca aici a fost inchisa o printesa ca sa nu fie muscata de un sarpe. Suspansul continua si in ziua de azi...

Podul peste Bosfor

Turnul Galata (sus) si New Mosque (jos) la asfintit

Cam atat pt azi, in episodul 2 aventuri neprevazute prin mahalaua turceasca si mirajul bazarului - stay tuned!

Iarna pe Zaganu

2012-01-23T21:05:00.010+02:00

Data: 13.02.2011

Locatia: Creasta Zaganului, Ciucas

Personaje: Andrei, Gabi & Nicoleta + Je

Descriere: zi perfecta de iarna, zapada putina, vant puternic si muci inghetati. Restul e cancan.

Andrei apropiindu-se de stana de sub creasta

Panorama de la intrarea in creasta - undeva in centru-stanga (in spatele crestei) se iteste Varful Ciucasului

Complexul manelistic Monte Rosa (Muntele Rosu - pt cei neinitiati:))

Vedere din creasta catre Curmatura Stanei

Gabi in apropiere de portiunea stancoasa a crestei, pe fundal Bucegii

In zona lanturilor conditii perfecte, incredibil de putina zapada

Ce am lasat in spate

Tot mai aproape de varf

Ciucasul de pe Varful Gropsoare

Poza de varf cu 3 capsunele si o piersicuta. Vant puternic, coafura rezista!

Intr-un cuvant, belea:)

Cand n-ai ce face, mergi in Cozia

2012-01-16T20:22:00.004+02:00

Pentru cei ce nu stiu, Cozia e ditamai movila de munte accesibila din Valea Oltului, pe langa Calimanesti. Si e al naibii de plictisitoare (stiu pe cineva care m-ar contrazice:))...

Mergi prin padure muuulte ore (a se citi pana behai), apoi pasti un pic din rucsac si continui pana dai in urmatoarea behaiala si uite asa ajungi la primul loc de belvedere:

Si cand vezi tu cum curge Oltul asa frumos, mai ca uiti sa behai. Si pe masura ce urci si iesi la golul alpin, behaitul ramane o amintire distanta si incepi sa te uiti ca vitelul la panorama din jur.

Stiu, sunt carcotas, privelistea merita efortul

Cam pe aici uiti de behait

Deci recomand:)

LONDON : Fish, chips, cup 'o tea, bad food, worse weather, Mary fucking Poppins...

2012-01-03T21:14:00.015+02:00

Povestea spune ca intr-o zi frumoasa de noiembrie 2010 am pus piciorul pentru prima data pe taram britanic. Desi aveam ca scuza mult doritul concert Linkin Park, alegerea lunii noiembrie pentru vizitat Londra nu s-a dovedit prea fericita:)

Ce a insemnat Londra pt mine (filtrand amintirile printre picurii de ploaie si frigul care iti intra in oase): oras cosmopolit plin de viata, istorie si traditie; bere; PLOAIE; Big Ben si Westminster's Abbey, martori muti la protestele tinerilor uniti impotriva guvernului; fish & chips; ; FRIG; english breakfast; London Bridge; lemon cheescake; Saint Paul's; Double Deckers; pub-uri; gagici in rochite de seara band relaxate pint-uri de bere in timp ce eu tremuram imbracat pana in dinti; Buckingam Palace; si multe altele de care mi-e lene sa scriu acum...

Cum arata Londra pe vreme buna:

Westminster's Abbey

London Eye

Ol' Big Ben

Din nou Westminster's Abbey

London Bridge

Garzi la intrarea pe Downing Street

Studenti protestand impotriva unor reduceri la bugetul pt invatamant

La Greenwich:

La meridianul zero

Canary Wharf la inserat

Cum arata Londra in starea ei naturala (ploaie si frig):

English Breakfast - bomba calorica indispensabila pt a infrunta frigul

Vizita in exoticul Camden, cel mai funky cartier din Londra, unde gasesti orice de la punkeri la mancare chinezeasca, lume boema si targuri de antichitati - nu ratati :):

Cum arata Londra noaptea:

In mod straniu, Londra mi-a intrat in sange ca un drog, cred ca in curand o sa mai bag o doza...

La final multumim familiei Oase pentru placuta companie (a... si pt cazare:)

Cu bitza prin Piatra Craiului

2011-11-13T16:11:00.024+02:00

Imediat dupa tura din Buila, la sfarsit de octombrie 2010 am zis ca e cazul sa dam o baicareala in zona mea preferata: Pestera si Magura.

Pen'ca nu eram nici pe departe refacut fizic (dovada ca si tura modesta din Buila a scos untul din mine), am ales sa facem bucla scurta, respectiv urcare din Zarnesti in Magura, trecere in Pestera, apoi urcare spre Poiana la Table si intoarcere prin Prapastii spre Zarnesti.

Aerul rece al unei dimineti perfecte de toamna ne gaseste la Fantana lui Botorog, de unde incepem voiniceste urcusul spre Magura. In scurt timp panta mare mi-a scos gafaitul pe nas dar nu m-am lasat si am ajuns in cele din urma la intrarea in sat.

Bucegii vazuti din Magura

Andrei pedaland agale prin sat

Printre case si capite mergem usor catre Pestera

Magura

si iar Magura

Andrei si Craiul

si iar Magura

Andrei in elementul lui

Ne oprim din ce in ce mai des pentru poze

Pt vederea asta mai ca m-as face cioban

Trecem de Pestera si urcam catre poienitele care duc La Table (foto: Andrei)

De toamna

Good bye Pestera

Desi drumul nu e prea greu incep sa simt oboseala in muschii de la picioare

Iar zona asta criminala de impins la bitza, desi rezonabila ca lungime, nu m-a ajutat (foto: Andrei)

Dar din cand in cand, printre crampele musculare, imi dau seama de ce vin mereu aici

Panorama cu creasta Craiului

Pe ultima portiune de urcare (foto: Andrei)

Varful La Om proiectat pe albastrul perfect al cerului de toamna

O ultima portiune de impins calutzu' si totodata prima zapada a sezonului (foto: Andrei)

I fuckin' love the mountains!

Si am ajuns in sfarsit la panorama mult visata! Daca te uitai doar in sus la creasta muntelui, toate erau bune si frumoase... insa daca te uitai in vale te astepta un peisaj dezolant: versanti intregi de padure rasi de pe fata pamantului ca sa ingrase buzunarele unor "demnitari" fara minte... Toate asta se intampla in "Parcul National" Piatra Craiului si pt mine nu semnifica altceva decat inca o palma peste fata fiecarui om cinstit din tara asta. Iar palmele astea le primim in fiecare zi, sub forme care de care mai variate, si le vom primi in continuare daca nu incepem sa facem ceva pt asta. Daca va pasa de ce se intampla cu padurile din tara (de fapt ce a mai ramas din ele), puteti intra si semna petitia online pe:

http://romania.panda.org/campanii/salvati_padurile_virgine

Reluand firul povestii, dupa un popas bine meritat am luat-o in dreapta la vale catre Prapastii (foto: Andrei)

Andrei trecand o albie de rau cu febletea in brate

Si calarind-o fara mila la vale:)

La vale parca mi-a mai revenit si mie piuitul (foto: Andrei)

End of story

Revedere cu Buila

2011-11-01T20:28:00.012+02:00

Titlu alternativ: "Cum l-am initiat pe Andrei in tainele Builei"

Asta e o poveste cam de acum 1 an, la putin timp dupa expeditia din Pamir. La halul in care ma intorsesem de acolo, am avut nevoie de o lunga perioada de repaos in care nu am facut altceva decat sa mananc si sa dorm.

Dupa vreo 2 luni de delasare, mangaindu-mi colacelul proaspat format in dreptul taliei, am zis ca e timpul sa ma dezmortesc si sa dau jos soriciul in expansiune:)

Asa ca am ales o tura mai scurta, de 2 zile, in Buila, o zona in care nu mai fusesem de multi ani si pe care Andrei nu o cunostea deloc.

Am plecat sambata dimineata de la capatul satului Barbatesti si am luat-o catinel prin padure catre Poiana Bulzului. Pe traseul asta nu mai fusesem, asa ca in scurt timp am inceput sa bananaim printre poieni si fanete in cautarea marcajului execrabil. Initial situatia ne distra dar cand am inceput sa gasim prin padure panouri educationale pe care erau in culori vii desenate veverite, ciocanitori si ursuleti, orice numai MARCAJE nu, am inceput sa pomenim toti sfintii si neamurile alora care le-au facut (nu mai pun la socoteala mortii)...

Dupa multe chinuri am razbatut intr-un final la golul alpin trecand pe langa stanele La Vacarie si Cacova. Io ma resimteam inca dupa accidentul din Pamir si horcaiam la fiecare pas, in timp ce Andrei se uita obidit la urcusul de neam prost inspre creasta si la peisajul bashit din jur. Tot incercand sa gasim o explicatie plauzibila pentru ce am ales traseul asta, am decis ca muntele asta ar trebui sa se cheme de drept Muila.

Andrei la prima intalnire cu abruptul Muilei

Urcand catre varful Piatra peisajul a inceput sa se schimbe (in bine) si sa semene a genul de munte care ne place...

Foto: Andrei

In apropiere de Curmatura Builei ne-am asezat istoviti pe malul unui lac cand deodata am zarit topaind inconfundabil silueta lui Gabi, de care stiam ca a venit in zona cu o zi mai devreme, din celalalt capat al crestei

Gabi

si 2 gusteri terminati... (foto: Gabi)

Curmatura Builei si dincolo de ea, creasta si Varful Buila

Un lac mic da' oaches

Curmatura Builei, unde am inoptat

Refugiul de langa stana din Curmatura. Aici ne-au mancat puricii (la propriu). Baietii m-au placut atat de mult ca au venit cu mine acasa, ascunsi in sacul de dormit

Ospat "in the making"

O cina binemeritata

Cu burta plina parca Muila e un nume nedrept totusi:)

Seara am stat cuminti la povesti privind apusul

Mai tarziu ni s-au alaturat in jurul focului niste baieti foarte vorbareti, din care unul cu un ras atat de colorat ca te facea sa te tavalesti de ras fara sa spuna un cuvant...

A doua zi dimineata era ceata si ploua marunt asa ca am dat dracului planurile de urcat dincolo de Curmatura pana pe varful Buila

Asa ca am luat-o drept in jos catre schitul Patrunsa

Aici am revazut chilia parintelui Lavrente, de care ne leaga momente speciale (Silviu si Octavian stiu despre ce vorbesc:)) - nu va ganditi la magarii!!!

Si uite asa am incalecat pe-o sa, si am zis povestea asa!

Un vis frumos numit Mexico - Episodul 6 (si ultimul, promit)

2011-09-19T22:09:00.010+03:00

Ultimele zile in Tulum

17.03.2011
O excursie in Mexic clar nu se ezixta fara Chichen Itza. Nici noi nu am scapat tentatiei (nici macar nu i-am rezistat :).

Intr-o seara, stand la taclale cu Gary (managerul hotelului) si cu niste prieteni de-ai lui din Canada, am cantarit diversele oferte si am mers pe recomandarea lui Gary – excursie de 1 zi cu autocarul la Chichen Itza (ghid inclus), pranz, baie intr-un cenote si vizita la Valladolid – tot pachetu’ la 45 usd.
Dimineata zilei de 17 martie ne gasea cu fundurile lustruind bancheta unui microbuz catre faimosul site. Dupa aproape 3 ore de drum am ajuns acolo si ne-am "diluat" intr-un mare furnicar de turisti.

Piramida lui Kukulkan, simbolul de la Chichen Itza (foto: Razvan)

Apoi am dat cu ochii de treaba... Imaginea emblematicei piramide a lui Kukulkan ti se lipeste de retina din prima secunda si nu mai pleaca de acolo. Simetria si perfectiunea formei te fac sa te uiti ca vitelul la poarta noua, ignorand povestea pe care o turuie ghidul pe fundal. Totul arata ca desenat, insa cam prea ingrijit pt gustul meu. Piramida si celelalte temple erau renovate destul de vizibil iar intregul parc era tuns si frezat mai ceva ca un teren de golf. Pe mine personal m-a dezamagit un pic, ma asteptam sa gasesc ceva mai salbatic (gen Palenque).

Observatorul astronomic (foto: Razvan)

Anyway, am jucat joculete de stupid tourists (de genul sa bati din palme la baza piramidei si sa auzi reverberandu-se tipatul vulturului ca si ecou), ne-am holbat la temple si ne-am facut poze in draci sub un soare torid.

Foto: Razvan

La pranz am bagat papica picanta la o carciuma din zona apoi am fost dusi la Cenota Ik –kil, de care marturisesc ca nu stiam nimic inainte. Insa cenota asta e chiar bad-ass : arata de fapt ca un mare put adaaaanc, cu pereti verticali acoperiti de liane si cu un ochi negru de apa. Am aflat la multa vreme dupa ca aici se organizeaza anual concurs Red Bull de sarituri de la mare inaltime (apa depaseste 50 m adancime). Cu alte cuvinte e ca si cum ai face baie intr-o mare fantana... si exact asta am facut. Apa era destul de rece si pline de pestisori mici si negri, noroc ca eram imbracati cu wetsuits. Partea cea mai misto era ca in anumite zone puteai inota pe sub mici cascade care cadeau din peretii cenotei, te simteai ca la dus:) Dupa aproape o ora de balaceala, impreuna cu Razvan am zis sa ridicam nivelul adrenalinei si ne-am bagat la niste sarituri de pe o platforma de vreo 6 m inaltime , a fost tzatza de matza. De 2 ori :)
La final am oprit cam juma’ de ora in centrul Valladolidului da’ eram deja obositi si nu prea mai aveam chef de vizitat. Asa ca ajunsi acasa ne-am dus din nou la Don Cafeto sa manca niste Chille Rellenos si mango picanti, yum !!!

Cenota Ik-Kil (foto: Je)

18.03.2011
Ultima zi de Tulum... azi tre’ sa o facem lata !

Desi fetele ar fi vrut sa stea la plaja, pe mine si pe Razvan ne cam manca undeva sa mai facem o snorcaleala, asa ca am propus sa mai bagam un cap la testoasele de la Akumal.

Plaja din Akumal (foto: Je)

Si ce ieftin a fost...(ne-a costat pe toti 4 cam cat am platit eu singur la instructoarea aia in prima zi)... A fost demential, am dat de vreo 4-5 testoase maricele, cativa pestisori obositi, da’ corali tot pu#$...

Rollin' (foto: Je)

La intoarcere ne-am oprit la El Camillo, un restaurant local cu peshte care arata atat de penal ca nu am fi intrat daca nu ni-l recomanda Gary. De la el am aflat ca locul e foarte popular fin’ca oamenii gatesc si vand numai ce prind in ziua aia, iar dupa ce termina pestele inchid carciuma. Am mancat acolo un cocktail de peste de statea matzza in coada ! Recomand cu caldura la toati fetili care li plac pestili! Am zis!
Apoi cu burta plina ne-am luat ramas-bun de la Gary si ne-am mutat catrafusele la Papaya Playa, unde aia au vrut sa ne tepuiasca cu rezervarea si ne-am certat cu ei pana ne-au dat niste bungalow-uri decente (din pacate nu alea pe care le rezervasem).

Vedere dan' paradis, am zis! (foto: Adina)

Room with a view (foto: Adina)

Ca sa ne inecam amarul am inceput fiesta cu un lung sir de cocktailuri (descoperisem deja un viciu de procedura : aveau happy hour de la 4-5 pe plaja si de la 5-6 la bar, care era la doar 10 metri mai incolo, dar cu barmani diferiti). Drept pt care am vorbit cateva ore cu mai multi preacinstiti mexicani pe nume Mojito, Tequila Sunrise, Sex on the Beach, Caipirinha, Margarita, Pina Colada. Dupa ce ne-am plictisit de mexicani am vorbit cu senorita Corona. Dar cum nici tanti aia nu ne-a tinut piept, a intrat in joc chiar matroana insasi – senora Tequila!

Ziua trecuse pe nesimtite si ne-am trezit singuri pe plaja, sub o luna plina uriasa care scalda totul intr-o lumina ireala. Era atat de multa lumina ca marea avea aceeasi culoare ca ziua (am aflat dupa aceea ca a fost acea noapte in care luna s-a apropiat mult de Pamant). Am baut pana tarziu in noapte, uitandu-ne la lumea din jur si debitand ineptii pe care din fericire nimeni din jur nu le intelegea... apoi ne-am retras usor veseli in bungalow-uri...

Aici seara vine repede (foto: Razvan)

Adica cam pe la 6 (foto: Razvan)

Foto: Razvan

Apus la Caraibe (foto: Razvan)

Asta e luna de care povesteam (foto: Razvan)

Dimineata ne-am ridicat din pat in zombie mode ca sa prindem rasaritul. Apoi ne-am culcat la loc.

Tequila sunrise. No, really... (foto: Razvan)

Foto: Razvan

Ultimul rasarit (foto: Razvan)

19.03.2011

O zi scurta si umbrita de tristetea plecarii. Ne-am luat ramas bun de la valuri, iguane si mojito si am plecat direct pe aeroportul din Cancun, de unde am zburat inapoi in Ciudad de Mexico, unde am ajuns seara. Good bye, Tulum:)

20.03.2011
Si a urmat aceasta zi fatidica. Ziua in care eu si mult incercatul meu aparat Nikon D50 am fost despartiti pt totdeauna de o mana iute mexicana, in acelasi Casa de los Azulejos in care luasem prima oara contact cu ospitalitatea mexicana. O secunda de neatentie, atat a luat ca cineva sa ma lase fara aparat si odata cu el fara toate fotografiile facute de mine in Mexic...
Toata ziua am mers ca un zombie in spatele celorlalti, dezbracand din ochi orice mexican mai dubios, sperand intr-o minune, in timp ce in filmul mintii goleam incarcatoare intregi de AK-47 in hotul ala muist. Imi amintesc vag ca am fost pe la Muzeul de Antropologie , am vazut niste voladores si ne-am cocotat in Torre Latino sa vedem apusul.

La muzeul de antropologie (foto: Je)

Los voladores (foto: Razvan)

Palacio de Bellas Artes vazut din Torre Latino (foto: Adina)

Zocalo la apus (foto: Razvan)

the last mexican smile (foto: Je)

Of, viata mea! (eu strigandu-mi durerea cand am dat in bagaj peste incarcatorul de la aparatul foto) - foto: Adina

Si cu acest sfarsit de cacat am incheiat o vacanta bestiala in Mexic.
Ce, ma intrebati daca am de gand sa ma mai intorc ?...
Claro que si, cabron:)

Un vis frumos numit Mexico - Episodul 5

2011-09-06T20:17:00.011+03:00

IN TULUM

13.03.2011
In sfarsit, prima noapte dormita pe autocar, incepe sa imi placa:). Cred ca de "vina" a fost paturica ADO (o paturica cumparata din autogara si care si-a meritat toti banii)...
Ne dam jos din autocar si bananaim un pic pe Calle Andromeda pana dam de Hotel Latino,unde il cunoastem chiar pe Gary, managerul hotelului. Ne-am imprietenit pe loc cu el si ne-a ajutat cu o groaza de informatii, unde sa mancam, ce sa vedem, ce e de facut etc.

Hotelul e mic, cochet , foarte curat si are chiar si o mica piscina in care poti sa te balacesti (ma rog, avea dimensiunea unei cazi...). Camera dubla : 60 usd / noapte.
Cum in jurul hotelului aveam cateva carciumi, mergem si halim un mic dejun delicios si ne uitam curiosi in jur. Tulum e un orasel micut, cam de 2 ori cat Vama Veche, cu o mare strada principala si cateva stradute laturalnice, si e despartit de mare de o fasie impenetrabila de jungla cam de 1 km latime.

Dupa cum am aflat de la Gary, solul calcaros din jurul Tulum-ului e perforat de cenotes (pesteri scufundate in apa dulce) si din cauza asta nu s-a putut construi mai nimic de amploare. Playa del Carmen, o statiune la vreo 60 km distanta, nu a fost asa de norocoasa si s-a transformat dintr-un orasel mic si linistit de talia Tulum-ului intr-un resort zgomotos si aglomerat mustind de nesuferitii de americani.

Foto: Razvan

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne urcam fundurile intr-un taxi si sa mergem pe plaja. Dupa cateva minute de mers am zarit cu coada ochiului, printr-o gaura intre palmieri, o apa de un albastru ireal si am ramas muti cateva secunde, dupa care am inceput sa chiuim extaziati. Taxiul ne-a lasat la Papaya Playa, un complex de bungalow-uri pe plaja unde vroiam sa dormim ultima noapte. Nu am cuvinte sa descriu cum arata plaja... O intindere lunga de nisip alb si fin cat vedeai cu ochii, pierzandu-se in cea mai misto mare pe care am vazut-o pana acum...
Dupa cateva minute de reverie ne-am latit pe niste saltele la umbra si ne-am mufat la niste Corona. Si uite asa a venit seara :)

Plaja de la Papaya Playa (foto: Adina)

Vedere de la Caraibe (foto: Razvan)

Bungalow-urile de la Papaya (foto: Adina)

14.04.2011
Un sejur la Caraibe inseamna musai o balaceala in celebrele cenotes. Razvan rezervase inca din tara la firma Maya Diving o zi de scufundare (pt el) si de snorkelling (pt mine, Adina si Iustina).
Asa ca dimineata ne-am urcat intr-un van si dusi am fost la Cenote Dos Ojos (adika 2 ochi). Adika pestera asta avea 2 iesiri la suprafata, iar scufundatorii intrau printr-un ochi si ieseau pe halalalt. Noi gusterii ne-scufundaci, ne-am balacit in primul ochi (mai bashit), asa de test, dupa care am fost bagati in celalalt, mult mai mare.

Cenote Dos Ojos (foto: Je)

Experienta e dementiala, vizibilitatea e incredibila, esti in pestera si cand bagi capul in apa vezi fasciculele de lumina cum razbat pana la fund. Am inotat pana intr-un punct in care tavanul pesterii aproape ca intra in apa, si ne-am strecurat printre stalactite pana la Bat Cave, unde la juma’ de metru deasupra capului vedeai liliecii atarnati.

Gura de iesire de la Dos Ojos (foto: Je)

Dupa amiaza ne-am dus la ruinele de la Tulum, ramasitele unui infloritor oras mayas care comunica cu Chichen Itza. Desi mai darapanate decat la alte site-uri, templele se afla pe niste promontorii deasupra marii Caraibelor, mie personal mi s-au taiat picioarele cand le-am vazut. Daca as fi un suflet sensibil, as spune ca acolo mi-a ramas inima (dar nu sunt deci nu luati in considerare afirmatia mai sus facuta).

De asta mi s-au taiat picioarele (foto: Adina)

si de asta (foto: Razvan)

Astia au igoane cum avem noi caini (foto: Razvan)

nu am nimic de comentat (foto: Razvan)

Desi am sperat sa le mai vad o data, nu am mai avut timp sa revenim (foto: Adina)

15.04.2011
O zi in care grupusorul nostru intim s-a impartit in 4 zari. Adina si Iustina s-au dus la Xcaret, un mega parc de distractii outdoor / rezervatie naturala unde s-au pupat cu delfinii (contra unei sume monstruoase de bani) si vazut o groaza de animale & papagali & flamingo & shit ; Razvan s-a dus la scufundari ; io m-am dus la snorkelling cu o instructoare canadianca care radea de ziceai ca se hraneste cu gaz ilariant.

The dude (foto: Je)

Am mers la vreo 30 k de Tulum, la Akumal, pe o plaja foarte misto renumita pt testoase. In urmatoarea ora m-am balacit fericit uitandu-ma la testoase cum inoata intr-o relaxare divina. Apoi mi-am cam udat slipul cand am trecut pe deasupra unei baracude. Si am mai vazut pesti & shit dar corali Pu@#, nici nu se compara cu ce am vazut in Egipt.

Dezamagirea a fost si mai mare cand mi-am dat seama ca am platit aproape 40 usd pt o balaceala pe o plaja publica unde puteam sa ajung singur si sa imi inchiriez singur echipament de snorkelling (ceea ce am si facut 2 zile mai incolo).
Pe dupa amiaza m-am intalnit cu Razvan si am ras Corone si cocktail-uri la Papaya Playa pana seara cand ne-au gasit fetele veseli nevoie mare:)

Baracuda cu pricina (foto: Je)

Peste + coral bashit (foto: Je)

16.04.2011
Balaceala pe Cozumel. De dimineata ziua arata cam ciudat, inorat si parea ca o sa ploua, da’ pana la urma a fost super ok. Am luat un van 1 ora pana in Playa del Carmen, apoi 45 min de ferry pana pe Insula Cozumel, adusa la celebritate de documentarele lui Cousteau.

Plaza a la Cozumel (foto: Razvan)

Oraselul de pe Cozumel oglindea intocmai ce se intampla peste apa la Playa, strazile viermuiau de americani care de care mai beti si mai zgomotosi, afisand eternul aer de superioritate.
Le-am dat ignore si ne-am dus in trei la snorkelling, in timp ce Razvan a plecat separat la scufundari. De data asta snorkaleala a fost mult mai misto, apa si pestii erau dementiali, da’ corali tot pu#$...

Bulangiul de ghid care dadea de mancare la pesti ca sa se adune in jurul lui (chestia care noua - stupid tourists - ne era interzisa) - foto: Je

Numa' buni de saramura (foto: Je)

Acelasi bulangiu scufundandu-se totusi sa ne arate o pisica de mare camuflata sub nisipul fin (foto: Je)

Seara tarziu am ajuns rupti si am bagat cornu’ in perna.

Un vis frumos numit Mexico - Episodul 4

2011-08-04T23:11:00.004+03:00

Palenque - atat am de zis!

12.03.2011
ZEN. O dimineata ZEN. Cer senin, mic dejun delicios, inconjurati de corul junglei...
Dupa un start perfect a urmat insa ceva SI MAI PERFECT, care se numeste Palenque, orasul mitic Maya descoperit in mijlocul junglei in anii ‘50. Site-ul se afla la 10 min de mers cu microbuzul de El Panchan si la vreo 15-20 min de orasul Palenque.
Odata intrati in parc, am inaintat nerabdatori printre copaci si deodata ni s-au dezvaluit in aerul albastrui al diminetii Templul Inscriptiilor si El Palacio. In acelasi moment pe fata mi s-a latit un zambet cat casa, de care am scapat abia pe seara...

Pt mine personal a fost unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut in toata lumea, nu am cuvinte sa il descriu...

Templul Inscriptiilor (foto: Razvan)

Catre Templul Crucii (foto: Razvan)

Palenque a cunoscut perioada de varf in timpul regelui Pakal, al carui sarcofag l-am vazut cateva zile mai tarziu in Ciudad de Mexico. Orasul e o minune arhitectonica chiar si acum la mai mult de un mileniu dupa... Dupa o perioada infloritoare (anii 600-800 d.C), orasul si-a pierdut treptat din grandoare si a fost in cele din urma abandonat (cauzele reale au dat mare bataie de cap arheologilor si istoricilor, si nici pana nu azi nu sunt foarte clare)...

Curtea interioara a Palatului (foto: Adina)

Panorama catre Templul Soarelui (stanga) si El Palacio (centru) - foto: Adina

El Palacio (foto: Adina)

Pe Templul Inscriptiilor nu aveai voie sa urci, in rest nu am ratat nimic:) - foto: Razvan

Dupa o munca asidua de peste 50 ani, ceea ce vedem acum reprezinta doar o mica parte (5-10%) din miticul oras, restul ruinelor sunt inca ascunse si ingropate in jungla inconjuratoare.

Mayan art (foto: Razvan)

Templul Soarelui (foto: Adina)

Case stravechi inghitite de jungla (foto: Adina)

Foto: Razvan

Cascada Baia Reginei. Am intrebat de regina da' era plecata:) - foto: Razvan

Iar asta era probabil dusul Reginei (foto: Adina)

3 ore mai tarziu am fost coplesiti de caldura si ne-am intors la El Panchan unde am facut din nou o baita de ZEN, sipping margaritas and mojitos si ascultand ragetul maimutelor urlatoare.

O bucatica de paradis (foto: Razvan)

Si inca una... ( foto tot Razvan)

Seara, in timp ce restul hipiotilor de acolo se pregateau de inca o noapte de desfatari bahice, noi ne-am facut tristi bagajele si ne-am carabanit in autogara din Palenque. Urmeaza un ultim mare drum de noapte (12 ore, 624 pesos) pana in Tulum, dupa care ORGIE IN CAAAARAAAAIIIIBEEEE :)))))

Un vis frumos numit Mexico - Episodul 3

2011-07-31T21:26:00.009+03:00

Episodul 3: Dansand prin ploaie prin Chiapas: San Cristobal, Agua Azul, Misol Ha

10.03.2011
Dupa inca o noapte nedormita in autocar (aici vorbesc doar despre mine, altii au dormit cu spume.. nu dau nume, se stiu ei :), facem ochi pe la 7.30 in timp ce intram in autogara din San Cristobal de las Casas.
Incepem sa cautam hostelul nostru pe stradutele inca adormite, urmariti doar de privirile curioase ale catorva pierde-vara. Dupa ce gasim strada reusim sa o luam in sens invers si apucam sa vedem mai mult decat ne doream la ora aia, apoi dam in sfarsit de hostel, Posada de la Media Luna, un stabiliment modest dar curatel, condus de un dude italian foarte amabil. Aici am inchiriat un apartament de 4 persoane, cu 90 usd / noapte.
Un mic dejun in care s-a facut remarcat un gem de mango demential ne-a pus capac si am cazut de acord sa incercam sa atipim un pic ca sa ne bucuram de restul zilei.
O ora de fugarit somnul mai tarziu, acesta a castigat la puncte asa ca ne-am facut curaj si am scos nasul afara. Fiind un orasel de munte, era nitel mai racoare, iar localnicii erau imbracati cu chestii impletite (in general lana) foarte misto colorate, iar unele femei aveau niste fuste lungi si mitoase, ceva gen blana , GEN (cred ca era din parul de pe picioare)...

Foto: Razvan

Oraselul semana destul de mult cu Oaxaca la arhitectura, dar lumea era parca mai colorata iar atmosfera un pic mai hippie. Inca o data ni s-a confirmat ca Mexicul e iadul cainilor, pisicile troneaza oriunde ti-ai arunca privirea. Asa am imbogatit eu limba spaniola cu un nou substantiv, "El Dogo", chestie care s-a intors impotriva mea si m-am procopsit cu porecla "El Dogo loco", lucru nu chiar nemeritat...

Blana! (Foto: Razvan)

Ne-a pus dracu’ sa intram intr-un targ unde tot bastinasu’ vindea ce a impletit peste iarna (genti, covoare, amulete bratari, paturi, bluze, caciuli, ciorapi & shit) si unde fetele noatre au intrat in vrie. Vrand-nevrand si eu si Razvan am infruntat barbateste orgia de shopping si am cumparat si noi kestii pe care lumea se asteapta sa le primeasca de la tine la de fiecare data cand vii din concediu...
Altfel, satucul foarte misto, ne-am plimbat destul de mult pana dupa-amiaza cand s-a cam stricat vremea si a inceput sa ploua. Tot restul zilei. Si toata noaptea.

Foto: Razvan

Foto: Razvan

Zona Chiapas e foarte bogata in chestii de facut, am fi vrut sa vedem si canionul Sumidero, dar simteam chemarea ruinelor de la Palenque, asa ca a doua zi am aranjat sa ne ia de la hostel un autocar si sa ne duca la El Panchan via Agua Azul si Misol Ha (300 pesos / cap de hombre).

Vedere de seara peste San Cristobal (foto: Razvan)

11.03.2011
Ora 7 dimineata ne-a gasit inghesuiti pe bancheta din spate a unui van obosit, ticsit de turisti, privind deprimati la ploaia de afara.
Soferul ne-a anuntat mandru ca urmeaza un drum de munte destul de dificil, ca vom avea de parcurs peste 900 de curbe si ca drumul va dura vreo 5 ore. Yay:)
Mexicanii si-au pus in cap ca singura modalitate prin care poti face soferii sa incetineasca in sate sau la treceri de pietoni este sa puna limitatoare de viteza INALTE. Atat de inalte ca la fiecare hop dadeam cu capul de tavan. Au fost muuulte astfel de treceri.
La un moment am dat de un tir care derapase intr-o curba pe un drum ingust, asa ca nimeni nu mai avea loc sa inainteze si se facuse o coada cat Terente. Soferul nostru, mai tupeist, a depasit coloana pe contrasens mai ceva ca un roman si a inceput sa se ia la cearta cu un alt sofer, aruncandu-i in scarba un "Tranquilo, chaparrito" (un fel de ciocu’ mic, carnatule). Apoi spiritele s-au mai linisitit, oamenii au pus mana de la mana bolovani la cotul dumului ca sa il largeasca un pic si am trecut cu emotii mai departe. Zona devenea din ce in ce mai misto si mai saraca, treceam pe langa colibe pierdute printre palmieri, sate agatate precar de versantii acoperti de jungla deasa din care curgeau torente involburate.

Tinutul Chiapas (Foto: Razvan)

In curand urma sa ajungem Agua Azul, niste cascade superbe cu apa azurie, dar uitandu-ma la perdeaua de ploaie deja ghiceam ce ne asteapta.
Apare indicatorul cu Agua Azul, oprim si vedem langa noi un rau involburat de o culoare maloasa, la care soferul razand ne invita sa coboram cu un "Welcome to Agua Chocolate ! "

Agua Chocolate (foto: Adina)

Spumele apelor erau mici pe langa spumele care se acumulau la colturile gurii mele, vazand cat ghinion aveam. De cand asteptam sa ma balacesc in piscinele alea naturale albastre...

Foto: Razvan

Chiar si asa, cascadele aratau foarte misto si incercam (prin ploaie) sa imi creez in minte cum aratau intr-o zi frumoasa.

Cum am gasit noi (foto: Adina)

... si cum ar fi trebuit sa arate...

Dupa o ora de popas, ne-am urcat murati pt inca o runda de hurducaiala pana la urmatorul stop, Misol Ha. Aici nu am fost dezamagiti, am dat de ditamai cascada (35 m), o perdea de apa eleganta in mijlocul unei jungle de un verde hipnotizant. Sub un dus fin de particule de apa purtate de vant, o potecuta ingusta ne-a condus chiar in spatele cascadei, pe sub un perete surplomant, BESTIAL !!!

Misol Ha (foto: Razvan)

In spatele cascadei (foto: Adina)

Dupa prea putin timp a trebuit sa ne inghesuim iar in microbuz, si dupa cam 40 minute am fost debarcati sub o ploaie torentiala la intrarea in El Panchan.
El Panchan e o adunatura de bungalow-uri in mijlocul junglei, cam la 15 minute de orasul Palenque. Din cate citisem in oras nu era nimic de facut, asa ca am decis sa ne riscam si sa ne incercam norocul in jungla. Am urmat drumul ingust printre frunzele uriase de palmieri si liane si ne-am cazat la Margarita & Ed’s, niste bungalow-uri foarte curate si misto (tipa de la receptie cam scarba, dar asta nu ne-a umbrit deloc excitarea). Pret : 280 pesos / camera dubla / noapte.

Catre Margarita & Ed's (foto: Razvan)

Apoi, dupa ce ne-am schimbat, am mers la celebrul Don Mucho, cel mai misto loc de mancat din zona, si am savurat in sfarsit linistiti WOW-ul locului. Tot ce citisem in Lonely Planet si pe Trip Advisor era cat se poate de adevarat, locul asta degaja o pace si o relaxare incredibila. E cald, foarte cald, iar aerul umed ne obliga sa bem pe rand bere, mojito, margaritas si... si nu mai tin minte... La fel fac si ceilalti vecini de "suferinta", terasa e plina de dudes si dudettes, toti super relaxati si sereni. In spatele muzicii relaxante se aude zgomotul coplesitor al junglei, un cor de mii de insecte si animale nevazute.
Seara a trecut pe nesimtite, apoi oboseala zilei ne-a coplesit pe toti am bagat cornu’ in perna, visand deja la templele din Palenque.

Floare ca-n Farcry, pt cunoscatori:) (foto: Razvan)

Un vis frumos numit MEXICO - Episodul 2

2011-07-17T13:09:00.010+03:00

Episodul 2: Lacuste, ciocolata si Mezcal in insoritul Oaxaca

08.03.2011
Ora 6 dimineata. Deschid ochii buimac si imi ia cateva secunde bune sa imi dau seama ca inca suntem in autocar, am intrat in Oaxaca. Desi drumul a fost super confortabil aerul conditionat m-a cam naucit si nu m-am odihnit aproape deloc.
Ne dam jos in aerul racoros al diminetii si ne uitam curiosi de jur imprejur la orasul care abia se trezeste, apoi luam un taxi pana la Hotel Azucenas. Sincer nu ne asteptam la mare lucru, privind din mers la peretii scorojiti si casele darapanate de pe drum. .. dar mai copii, asta a fost una din cele mai fericite alegeri din Mexic, de departe ! Am dat de o casuta cocheta cu o curte interioara dementiala si cu terasa la etaj, terasa pe care ne beam cafeaua de dimineata (din partea casei), privind la orasul care se intindea peste colinele din jur. Aaa, si avea si Wifi moca.

In curte la Azucenas (foto: Razvan)

Fantana din curte (foto: Adina)

Deliciul cafelei de dimineata (foto: Adina)

Gazdele super primitoare ne-au dat camerele de la prima ora, asa ca ne-am lasat catrafusele si am luat-o agale pe stradute intortocheate pana am dat de Zocalo si biserica de rigoare. Piata era animata deja de dimineata de o groaza de vanzatori ambulanti cu baloane, bratari, margele, ace, brice si carice:)

Biserica din Zocalo (foto: Razvan)

Am facut un mic slalom printre ei pana am dat de un restaurant curatel unde am bagat omleta stropita din belsug cu omniprezenta pasta de fasole si salsa.

Foto: Razvan

Apoi ne-am miscat fizicul toata ziulica pe stradute, imbatati de acel “je ne sais quoi” al micului Oaxaca. Mi-e greu sa spun ce anume mi-a placut mai mult :
- Piata de alimente, un amestec incredibil de arome, pornind de la ciocolata si scortisoara pana la peste, mango sau mirosul acrisor al lacustelor si gandacilor prajiti
- Gustul unic al ciocolatei de Oaxaca, la care baleam din tara
- Casele colorate in zeci de nuante, cu peretii lor scorojiti si curtile interioare racoroase
- Puzderia de oameni iesiti in Zocalo la relaxare permanenta
- Sutele de Volkswagen-uri (modelul ala vechi de broscutza) in tot atatea culori
- Cafeaua de dimineata si mezcalul la miez de noapte, pe terasa casutei noastre
- Masa de pranz servita sub un arbore de cafea, din care iti faceau cafea proaspata pe loc

Foto: Adina

Foto: Razvan

Foto: Razvan

Foto: Razvan

Aaa, si daca tot mi-am amintit de mezcal, tre’ sa va povestesc prima experienta : tot stand cu Razvan intr-o piata holbandu-ne la oameni si casute in asteptarea fetelor care plecasera intr-o campanie din ciclul « Shop ‘till you drop » , am ajuns la un magazin care vindea mezcal. Tanti aia a luat o sticla, pe fundul careia se odihnea in somnul de veci un vierme alb si dolofan, si mi-a turnat cu un ranjet plin de anticipatie un paharut. Apoi mi-a presarat pe mana niste sare portocalie. Ca sa nu fac de ras renumele barbatului roman, am dat o limba serioasa prin sarea aia si am ars peste gat paharul, (aparent) fara nicio ezitare. Am simtit un gust ciudat si o consistenta un pic uleioasa, cam ca la o tequila buna. Mai tarziu am aflat ca gustul ala ciudat nu venea de la viermele din sticla, ci de la acea « sare portocalie », care era de fapt un praf din gandaci prajiti si sare...

Foto: Razvan

Fiind 8 martie, seara am invitat fetele la un restaurant misto, La Olla, un local mai trendy cu un amestec exotic de bucatarie mexicana si italiana.
Am incheiat seara cu o sticluta de mezcal pe care am postit-o (mai mult Razvan).

Foto: Razvan

09.03.2011
Urmatoarea dimineata ne-am urcat intr-un autobuz mai prapadit si am purces la Monte Alban, situat pe un platou cu o priveliste supeba spre Oaxaca. Datand din perioada Zapotecilor, site-ul ramane impresionant, desi nu are aceeasi grandoare ca Teotihuacan-ul. Aici am vazut si primul teren de pelota.

Foto: Adina

Foto: Adina

Foto: Adina

Foto: Razvan

Foto: Razvan

Foto: Razvan

Foto: Adina (si picioarele ei)

Panorama mexican stylee (foto: Razvan)

Dupa vreo 3 ore de incursiune in timp sub un soare naucitor, ne-am intors in Oaxaca si am mai babanait printre casute, iar Adina a avut o tentativa esuata de a manca o lacusta prajita.

Foto: Razvan

Seara la 8 ne-am urcat in autocar pt urmatoare destinatie, San Cristobal de las Casas, un drum de doar 12 ore...
Costuri :
- Camera dubla la Hotel Azucenas : 675 pesos / noapte
- Autocar Oaxaca – San Cristobal : 512 pesos

Good bye, Oaxaca! (foto: Adina)

Un vis frumos numit MEXICO - Episodul 1

2011-06-27T22:01:00.018+03:00

Poveste dedicata raposatului meu Nikon D50, care mi-a fost alaturi, la bine si la greu, timp de 5 ani, peste mari si tari, din Alpi pana in Pamir via Vama Veche...

Multumiri Adinei si lui Razvan, fara fotografiile lor nu mai aveam ce sa arat pe blogul asta!

Asadar sa incepem:

Episodul 1: Initiere in Ciudad de Mexico

Catedrala din zocalo - Ciudad de Mexico (foto: Razvan)

05.03.2011

Dimineata. Otopeni. Nici nu am pus piciorul pe taram mexican iar eu si Razvan folosim deja abuziv cuvinte ca cojones, cabron, muy si altele din aceeasi categorie:). Tre’ sa ne montam un inhibitor cum avea Cartman in South Park, o zgarda care sa ne curenteze cand pronuntam un cuvant nepotrivit.
Ne urcam super excitati in avionul spre Paris, dupa care o ardem dubios 4 ore prin uriasele terminale ale aeroportului Charles de Gaulles, holbandu-ne impresionati la primul Airbus A380 din viata noastra... Insa pe noi ne astepta un Boeing 777 la fel de urias, in care am intrat peste 400 oameni.

Odata asezati pe locurile noastre am descoperit ca premizele pentru cel mai obositor zbor in viata noastra erau toate indeplinite: spatiu mic intre scaune; scaune incomode; nelipsitul copil care plange din toti rarunchii; 12 ore de inactivitate; sa mai spun?...
In final asa a si fost: un zbor extreeeeeem de lung in care am mancat 3 mese, am vazut 2 filme, am ascultat muzica, am citit juma’ de carte, am vazut 2 apusuri, am dormitat si am incercat in naivitatea mea sa vad Groenlanda (nu ca m-ar fi lasat enormitatea de aripa a avionului care astupa cam tot ce se putea vedea de la geam).
Seara pe la 9 jumate, tot in data de 5, aterizam cam nauci in mult doritul Ciudad de Mexico, apoi am luat un taxi autorizat (un fel de van) cu 200 pesos pana la hotel Marlowe. Dupa care ne-am prabusit in nesimtire pana a doua zi.
Bilant financiar: zbor Bucuresti – Paris – Ciudad de Mexico: 680 euro (bilete luate cam cu 3 luni inainte).

06.03.2011
Dupa un somn vecin cu moartea am dat reboot pe la 8 dimineata (ora locala) ca sa constatam ca Razvan si Iustina dadusera deja o tura pe’afara din lipsa de somn.

Prin orasul inca adormit (foto: Razvan)

Marlowe e un hotel de 3 stele destul de curatel si rezonabil ca pret (60 usd / noapte / camera dubla), situat in zona istorica, chiar langa superbul Palacio de Bellas Artes si langa Torre Latino , si la 15 minute de Zocalo (piata centrala).
Primul lucru pe care am vrut sa il facem a fost sa luam micul dejun la Casa de los Azulejos, un restaurant faimos pe care il vazusem odata intr-un documentar si care promitea niste mancaruri traditionale delicioase. Si chiar a meritat, am stat intr-o superba curte interioara in stil colonial, cu fantani si muzica mexicana, am mancat chestii ca huevos divorciados si am facut cunostinta cu tortillas, pasta de fasole si salsa, ca sa nu mai zic de sucurile naturale proaspat stoarse, yum!
Pacat ca acelasi restaurant care ne-a dat prima experienta culinara mexicana avea sa imi lase, chiar in ultima zi, un gust extrem de amar… dar despre asta mai incolo…

Casa de los Azulejos (foto: Adina)

Ghiftuiti si revigorati, facem primii pasi pe strazile forfotind de oameni, printre vanzatori ambulanti, si politisti inarmati pana in dinti.
Ajungem rapid in Zocalo, numita si Plaza de la Constitucion, uriasa piata centrala marginita de Catedrala si de Palacio Nacional.Dupa un scurt tur al pietei, undeva in spatele Catedralei, printre sute de comercianti vanzand de la tacos si tortillas pana la caciulite si amulete, am gasit si Templo Mayor, cel mai important templu din legendarul oras Tenochtitlan, pe locul caruia se intinde acum capitala Mexicului.

Perete din Templo Mayor (foto: Adina)

Aztecii astia aveau si ei o obsesie (pe langa decapitari & eviscerari oribile), adicatelea fiecare conducator care vroia sa arate cat de tare era el, construia un nou templu (dar peste cel al predecesorului, nu langa!)... Asa ca Templo Mayor era un fel de prajitura Laura cu 7 straturi, adika 7 temple construite unul peste altul. Ce au dezgropat baetzii acum erau cele mai recente 4 straturi, alea de dedesubt erau atat de dedesubt ca nu au dat de ele:)

Quetzcoatl (Sarpele cu Pene) - foto: Razvan

Calatorie in timp la lumina zilei (foto: Razvan)

Astia de la Templo Mayor aveau un PR foarte bun: se pare ca in urma jocului de Pelota castigatorii aveau onoarea suprema sa fie sacrificati. Si erau mai mult decat bucurosi, mai ales ca in temple ca astea li se faceau copii fidele dupa cranii (foto: Adina)

Cam asa se facea treaba (foto: Razvan)

Dupa vizita la templu am bananait un pic pe stradutele laturalnice din zona, strazi din ce in ce mai sarace in turisti si mai bogate in localnici dubiosi si masini de politisti cu degetul pe tragaciul shotgun-urilor. Sa spunem ca nu am zabovit prea mult pe aici, cu toate astea mi-a placut mult explozia de culori de pe peretii cladirilor pe care erau inscriptionate de la nume si reclame pana la meniuri de restaurant sau preturi pt piese de masina.

O zi obisnuita in Mexic (foto: Razvan)

Dupa o masa si o bere chioara (cum sunt toate in Mexic) pe o terasa cu vedere la Zocalo, ne-am initiat in calatoria cu metroul, care ne-a spulberat mitul ca toti mexicanii sunt mustaciosi. Si cred ca stiu si de ce: normal ca le-a cazut mustata la cum arata femeile lor: mici (1.50m pe tocuri), intunecate si cu mult par (a se citi mustata). Nu, nu arata niciuna ca Salma Hayek. Pana si in reclamele la lenjerie intima sau parfumuri, arata numai blonde, ca bastinase nu se gasesc!

Vedere asupra Zocalo-ului de unde a mancat Je (foto: Adina)

Si apropo de femei cu mustata, am fost la muzeul Frida Kahlo. A fost albastru.

Albastru de Frida (foto: Razvan)

Seara fetele au cedat de oboseala asa ca am mers cu Razvan sa bem o tequila ca baetzii in Plaza Garibaldi, in mijlocul a zeci de mariachi. A mers unsa. La fel si berea.

07.03.2011
Dimineata urmatoare am taiat-o la Teotihuacan, cu un collectivo (autobuz), cam o ora in afara orasului. Privind pe fereastra am fost socat sa vad cat de mult se intinde orasul, peste coline si depresiuni intesate de case una langa alta, intrecandu-se in uratenie. Seamana mult cu Cairo, desi Ciudad de Mexico e mai mare, sare de 21 milioane de locuitori.
Pe drum s-a urcat un tanar mariachi care a cantat tot drumul, foarte misto. Apoi am coborat intr-o caldura deliranta si am dat cu ochii de piramide.

Din fuga autobuzului, cam asa arata unde locuiesc 21 de milioane (foto: Adina)

Aaaah, Teotihuacan. Visam de mult timp sa vad piramidele si nu am fost dezamagit.
Complexul se intinde pe cativa km patrati de-a lungul Aleei Mortilor, care te conduce de la mai modesta Piramida a lui Quetzalcoatl (sau Cotzcaila, cum l-am poreclit eu de fapt pe Sarpele cu Pene, mare zeitate Azteca) , pana la Piramida del Sol si Piramida de la Luna.

Piramida del Sol (foto: Razvan)

Nu m-am putut abtine sa nu ma urc pe toate, asudand ca un porc la sauna:) Privelistea de pe Piramida del Sol a meritat toti banii, se vedea tot platoul ca in palma. Pe varf era multa lume printre care si cativa “asceti” care se alimentau cu energia spiritelor (am presupus cu ajutorul unui cablu trancedental infipt in cur).

La baza piramidei mari (foto: Adina)

Iar noi am urcat pe toate treptele alea (foto: Razvan)

Daca vreodata remarca "Stupid tourist!!!" a fost meritata de cineva, eu ma calific in runda finala (foto: Razvan)

Piramida de la Luna de pe P del S (foto: Razvan)

Dupa cateva ore ne-am intors la hotel si ne-am odihnit un pic apoi pe la 11 noaptea ne-am luat talpasita catre autogara ADO unde urma primul transfer de noapte (6 ore) cu autocarul catre Oaxaca (512 pesos).

Orasul la ceas de seara (foto: Razvan)

Hasta la vista, baby (foto: Razvan)

Lacul celor 3 vulturasi

2011-06-13T15:09:00.005+03:00

Intrucat in ultimele luni am fost biruit de o lene crunta si nu am mai pus chestii noi pe blog, am decis sa ma revansez si sa incerc sa ajung la zi cu micile escapade de weekend.
Asa ca.... VOILA:

29 mai 2010 - Calare pe bitza in cautarea Lacului Vulturilor

Era in perioada cand ma antrenam pt expeditia din Pamir, si cum aveam niste probleme la articulatiile unui genunchi, am zis sa ma menajez si sa bagam o tura de bicla de o zi... Cineva a venit cu ideea sa mergem la Lacul Vulturilor, undeva in Muntii Siriu.
Asa ca sambata dimineata i-a gasit pe cei 3 vulturasi - Je, Gabi si Andrei, intr-un sat uitat de lume, numit Chiojdu, sub un cer din ce in ce mai plumburiu.

Va rog observati mostra de umor satesc

Abia apucam sa dam cateva pedale ca lui Gabi i se rupe lantul. In timp ce incercam sa il refacem numa' bine ca auzim niste bubuituri puternice si incepe sa ploua cu galeata. Dar ploaia nu stia cu cine are de-a face pentru ca.. arborand un stoicism demn de toata lauda, Gabi si Andrei reusesc sa repare lantul si pornim din nou la drum.

Se vede cine e inginer:)...

Sub picurii de ploaie depasim rapid satul si inaintam pe un drum noroios in mijlocul unui verde crud de primavara

Traversam pe rand niste paraiase din care iesim "un pic" murati

(foto: Andrei)

Atmosfera e atat de incarcata ca poti taia umeazeala cu cutitu'

Pedalam maraind printre dinti la noroaie, de-a lungul drumului serpuind printre pajisti si palcuri de copaci, si ne distram privind cum un Trabant se lupta eroic incercand sa urce o panta inclinata de noroi alunecos. El a reusit, noi nu. Uneori descalecam si impingem voiniceste, alteori pedalam pana cand simtim ca "arde". Orele se scurg imperceptibil, iar drumul tot urca si coboara...

La un moment dat ne intalnim cu un antreprenor (sa ii spunem taietor de lemne...) care ne descrie in mare pe unde ar trebui sa deviem la dreapta si sa urcam pieptis ca sa iesim la golul alpin. Am dat de mai multe bifurcatii, una mai indoielnica decat cealalta, asa ca am cotit pe unde ni s-a parut noua logic (in final se pare ca nu a fost logic). A urmat apoi un urcus vartos si destul de lung unde mai mult am mers pe langa.

Aici am intalnit un inamic redutabil: musculitele. Nu stiu daca era de vina transpiratia noastra sau alte mirosuri neomenesti pe care le emanam, cert e ca am fost asaltati de un adevarat nor de muste, de care nu a existat scapare pana la golul alpin.

Poza tip IOLA cu golul alpin (foto: Andrei)

Uzi leoarca de la ploaie si de la caldura, piscati de muste si dezhidratati, am iesit la golul alpin cu certitudinea din ce in ce mai mare ca nu suntem pe drumul cel bun. Un indiciu graitor era ca drumul indica la inceput 16 km pana la Lacul Vulturilor iar noi facusem deja peste 20 si nici urma de lac. Voi ce ziceti?... Faptul ca la putin timp am dat de o hoarda de tipi cu Jeep-uri si ATV-uri nu ne-a ajutat prea mult la constientizarea erorii de orientare.

In cautarea lacului pierdut:)

Dupa ce am mai arso-o dubios pe platou, facem o mica regrupare la o stana, mai punem o toala pe noi si tinem un mic consiliu. Concluzia: e aproape 4 jumate, am urcat vreo 25 km, unde dracu' e balta aia nenorocita?...

Hotararea a unanima: trantim biciclete de pamant si bagam o plimbare "in stil alpin" sa vedem ce e dupa o culme domoala din apropiere. Daca nu vedem lacul de acolo, sa fie sanatos..

Lacul Vulturilor!?! (foto: Gabi)

In final nu am gasit nimic, platoul se valurea la infinit si nu se vedea nicio depresiune care sa ascunda vreun lac. Am banuit ca ar putea fi dincolo de o culme destul de inalta pe care o vedeam (cred ca se cheama Malaia), dar eram deja prea sictiriti si pe la 5 jumate am taiat-o la vale.

Coborarea a fost bestiala, un adevarat festin porcesc cu noroaie pana la jumatea tibiei, noroi in ochi, noroi in dinti, noroi in chiloti. O baietzeasca pe cinste:). In cele ce urmeaza 2 exemple:

Dovada nr.1: Je (foto: Andrei)

Dovada nr.2 - Andrei

Gabi avea aparatori si era de-a dreptul sfidator de curat, asa ca nu a meritat sa fie pozat.
Finalul turei a fost pe cat de imprevizibil pe atat de nefericit: in sat, la 5 minute de masina, in timp ce imi stergeam nasul cu o mana (da, in plina viteza) am lovit cu roata un bolovan si am descris un armonios arc de cerc peste ghidon, cazand in maini.

Rezultat final: 2 saptamani de mana in ghips (aviz desteptilor care fac la fel).

Fie Vama cum e ea, tot ramane Vama mea!

2011-06-05T22:30:00.004+03:00

Trecand peste vaicarelile majoritatii vamaiotilor "oldschool" despre cum Vama Veche nu mai e ce-a fost, eu zic ca pt cine are ochi sa vada, Vama inca dezvaluie miriada de nimicuri incantatoare care te fac dependent de ea. Iar eu o sa continui sa ma duc acolo pana cand la Ovidiu o sa rasune "Gutza Puta de Maimuta" hat in zare pana la bulgari... Apoi ii voi da foc.
Dar pana atunci io zic sa ne bucuram de ce avem:

Pamir 2010 - Episodul 12 - Despartirea

2011-04-18T22:37:00.004+03:00

Vineri 30 iulie. Tabara de Baza

A nins toata noaptea, acum s-a mai linistit. Printre nori, razele caldute ale soarelui mangaie panza cortului si incep sa dezghete cristalele lipite peste noapte. Undeva in interiorul corpului amortit de durere, simt o vaga bucurie la vederea luminii blande din cort. Tibi ma duce din nou la rusi si aflu ca va veni un elicopter cu alpinisti si provizii si ca ma poate lua la coborare. Cu mari eforturi ajung din nou la cort unde baietii imi fac bagajul, le las lor tot ce mai au nevoie, dar tot raman cu rucsacul greu. In asteptarea elicopterului Alisher, seful taberei, imi face cinste cu un mic dejun si ma linisteste, o sa fie bine. Stau de vorba cu baietii, simt o tristete imensa la gandul plecarii. Apoi zgomotul rotorului venind din vale ne baga in priza, ne grabim sa ajungem la locul de aterizare printre vartejurile provocate de pale. Totul se petrece ca prin vis, ne luam ramas bun cu ochii in lacrimi, ma urc in elicopter si raman lipit de geam in timp ce elicopterul se ridica greoi de la pamant. Good bye, Pamir... Dupa 45 minute de zbor aterizam in Jirgital unde Jahha, un baiat care rupea un pic de engleza, ma duce la clinica sateasca unde un control cu stetoscopul ma declara inapt de zbor, sfatul doctorului : sa mai petrec cateva zile acolo ca sa isi revina organismul.... Obsedat de gandul de a ajunge acasa, insist ca am avion in 2 zile asa ca Jahha ma duce la un Opel obosit si ma preda unui taximetrist cu dinti de aur, cu misiunea sa ma duca in Dushanbe. Cand sa plecam, se mai urca un nene in masina cu noi, probabil vreun ciubuc al taximetristului, apoi in loc sa o luam spre Dushanbe masina o ia pe un drum pierdut de munte si intra intr-un sat. Din ce in ce mai intrigat si un pic speriat, sunt siderat sa vad ca intram in curtea unei case, apoi ma vad inghesuit pe bancheta din spate de doua femei in varsta. Deci avem musafiri... Au urmat 7 ore de drum crancen prin praf si soare, privind absent pe geam, cu gandul la cei dragi. Telefonul imi face figuri si abia dupa multe SMS-uri catre sor’mea reusesc sa sun acasa. Vorbesc cu Adina si cu ai mei si le spun ca vin acasa si ma buseste plansul, sunt groaznic de ingrijorati. Reusesc cu ajutorul Emiliei sa gasesc un loc la zborul de intoarcere pe 1 august, dar doar la clasa I, cu 450 euro in plus... Seara tarziu am fost preluat de Davlat, directorul agentiei Alp-Mashkov, si de sora lui Jahha, care stia engleza, si am fost dus la consult. Dupa 4 ore, 2 spitale si analiza la cap, plamani, inima, stomac, ochi si ce mai vreti voi, la 11 noaptea am ajuns la un "hotel" oribil, ascuns de strada, in care am fost lasat peste noapte. In camera sinistra si deprimanta mananc mancarea de la pachet tot cu mainile, neavand tacamuri... Nu am chiuveta in camera iar scurta incursiune la baia de pe hol ma face sa vomit. La dus vad un sobolan... Ma incui in camera dar in ciuda oboselii nu adorm decat dupa ora 2...

Sambata 31 iulie, Dushanbe

O zi de cosmar in care de la 10 dimineata pana la 11.30 noaptea am fost retinut la sediul agentiei sa facem dosarul pt asigurarea de sanatate. Sunt socat de cat de inapoiati sunt ca gandire, ca civilizatie... Traiau cu impresia ca daca fac dosarul si il trimit in Romania primesc in aceeasi zi banii de la asigurator... La un moment dat am crezut ca nu ma vor lasa sa plec fara bani... Dupa ce i-am mai linistit un pic m-au condus inapoi la hotel... A doua zi, dupa inca o groaza de peripetii, m-am vazut intampinat de zambetul fermecator al stewardeselor de pe Air Baltic, iar seara am rasuflat usurat in bratele celor dragi si a parintilor lui Adi care m-au intampinat plini de caldura.

Asta a fost finalul expeditiei pt mine, o experienta dura si infricosatoare, dar si frumoasa si exotica. In zilele ce au urmat am rememorat pe larg toate peripetiile si am urmarit cu emotie aventurile prietenilor ramasi pe Korzhenevskaya. M-am bucurat mult cand au reusit varful si in acelasi timp am fost coplesit de tristete ca nu eram acolo cu ei.

O parte din mine insa a fost acolo, atat cu gandul, cat si cu tricoul:)

Pentru a vedea prin ce aventuri au trecut Adi, Tibi si Lucian dupa plecarea mea, intrati pe : www.pamir2010.com

- SFARSIT -

Pamir 2010 - Episodul 11 - Despre fragilitatea vietii

2011-02-20T15:49:00.003+02:00

Joi 29 iulie, Tabara de Baza

E dimineata. Sunt trezit de sforaitul zgomotos al lui Tibi.

Imi simt capul atat de greu incat nici nu mi-l pot ridica. Pana si acest mic efort ma face sa gafai si incep sa simt ceva straniu in plamani, ceva ce refuz pe moment sa constientizez. Trag cateva respiratii mai adanci si simt cum galgaie apa in plamani, acum nu mai am niciun dubiu .. In cateva fractiuni de secunda experienta sutelor de carti si filme de alpinism intiparite in minte imi dau verdictul : edem pulmonar.
Am sa incerc sa dau o definitie mai simplista acestei afectiuni: cunoscut si sub denumirea de HAPE (high altitude pulmonary edema), edemul este una din formele cele mai grave ale raului de altitudine si consta in umplerea graduala a plamanilor cu lichid. Din cauza altitudinii presiunea alveolara creste iar capilarele plamanilor incep sa secrete lichide care se acumuleaza tot in plamani. Pe masura ce lichidul invadeaza plamanii, respiratul devine din ce in ce mai greu pana cand apare starea de coma si dupa aia stiti ce urmeaza... Singura solutie este coborarea cat mai rapida la o altitudine mult inferioara.
Speriat si inca neincrezator in propriul diagnostic, ies cu greu din cort si realizez ingrozit ca nici macar nu pot sa stau in picioare. Am mersul unui copilas care abia invata sa mearga, ma clatin si nu pot sa stau drept. Din nou din experienta stiu exact ce am : m-am ales si cu edem cerebral. Asta e fratele mai rau al edemului pulmonar, e de asemenea fatal si consta in umflarea cu lichid a membranei creierului care incepe sa apese cutia craniana...
De data asta intru in panica si ii rog pe baieti, un pic neincrezatori, sa mergem la doctorii rusi. Tibi ma sprijina de brat si o luam pe patru carari spre rusi, insotiti de Paulus, in lituanian care s-a oferit sa ne ajute cu traducerea.
Mare surpriza cand constat ca unul din doctori era porcu’ ala gras care ragea beat in Jirgital. Incerc sa citesc pe fetele lor ce gandesc, insa limbajul non-verbal mi-a dat de inteles ce stiam deja. Paulus doar imi confirma : edem pulmonar si inceput de edem cerebral, febra peste 38. Pe moment vor incerca sa imi stabilizeze starea, dar singura solutie este coborarea cat mai rapida, expeditia s-a terminat pt mine.
Vremea este insa rea si elicopterul nu zboara azi. Dupa cateva injectii si niste antibiotice, ajungem din nou la cort unde ma asez pe o bancuta si incerc sa imi spun ca totul va fi bine.
Tibi deschide telefonul Thuraya si imi citeste un mesaj venit de la tata in care imi spune ca ii e dor de mine si sa avem grija acolo, moment in care cedez nervos si imi dau lacrimile.
Intotdeauna am avut impresia ca astfel de accidente se intampla altora, alpinsti fara experienta sau doar ghinionisti, dar niciodata mie. Dintr-o data mi-au trecut prin minte zecile de discutii avute cu ai mei legat de riscurile la care ma expun in astfel de expeditii si cum mereu i-am convins asigurandu-i ca nu mi se poate intampla nimic. Si uite cum dintr-o data conceptul mortii imi apare real si tangibil, poate doar la cateva zile distanta, si nu pot face nimic sa impiedic asta... Intr-un mod cu totul straniu, ma simt oarecum detasat , ca si cum as fi propriul meu spectator, ceea ce ma sperie mai mult este efectul pe care moartea mea l-ar avea asupra celor dragi.
Din "fericire" sunt atat de slabit ca tot ce fac e sa zac in cort dormitand. Afara vremea s-a stricat si ii da cu un fel de lapovita, baietii s-au dus in sala de mese ca rusii dau o cina gratis. Eu raman in cort ca ma misc prea incet si m-ar fi udat rau ploaia.

Peste ceva timp apare Tibi cu o farfurie plina de orez cu carne, ii sunt recunoscator. Nu am mai mancat nimic de 3 zile si de abia acum realizez cat imi era de foame. Nu reusesc sa gasesc lingura in cort asa ca mananc lacom cu mainile...

Pe la 9 seara reapare Tibi si mergem din nou la doctori, imi zic ca inca mai am febra dar ca pe moment m-au mai stabilizat, insa trebuie sa cobor cu primul elicopter... Apoi mergem un pic in sala de mese unde festinul era pe terminate. In lumina chioara a catorva becuri mai stau si eu cu baietii la taclale si beau ceai dupa ceai, apoi din nou la cort.

Oare va zbura maine elicopterul ?...

- Sfarsitul episodului 11 -

Urmeaza in episodul 12: Despartirea

Pamir 2010 - Episodul 10 - Agonie si extaz

2011-02-12T15:00:00.005+02:00

Miercuri 28 iulie - in tabara de la 5300m, pe Vorobiova

Din ciclul "o zi proasta se cunoaste de dimineata", starea echipei nu e foarte roz. In timp ce Adi gateste micul dejun in cortul vecin, Luci se lupta cu durerile de cap; la fel si Tibi in cortul nostru. Eu experimentez versiunea upgradata a durerii de cap, ma simt atat de toropit si de ametit ca nu sunt in stare ma ridic in fund.

Luci zacand in cort (foto: Adi)

Afara vremea e cam de cacao, cerul e acoperit si ninge marunt, asa ca propun sa coboram cat de repede, baietii insa ar vrea sa incerce varful ca tot e aproape. Pe la 11 lumea se mobilizeaza si pleaca catre varf.

Raman singur in cort. Toropeala m-a acaparat si pierd notiunea timpului. Zgomotul zapezii pe panza cortului se estompeaza usor si somnolez din nou. Din cand in cand imi mai schimb pozitia in sac gafaind puternic, ca apoi sa adorm din nou. In scurtele pauze cand sunt treaz ma simt cumva departe de lumea reala, ca si cum as fi izolat intr-o sfera de sticla. Ma uit in gol ore in sir ca si cum niciun gand nu mi-ar strabate mintea, creierul e amortit.

Dupa vreo 6 ore se intorc baietii, bucurosi ca au facut varful Vorobiova – 5712 metri, prima reusita a echipei noastre. Nu au vazut mai nimic din cauza vremii, dar si-au depasit propriile recorduri de altitudine J

Corturile noastre pierdute in imensitatea muntelui (foto: Adi)

Baietii in ascensiune (foto: Tibi)

Luci, Adi si Tibi pe varful Vorobiova

O ultima poza pe varf inainte de coborare

Cortul meu la intoarcerea de pe varf (foto: Adi)

E deja ora 5 asa ca e timpul sa coboram. In timp ca Adi si Luci isi strang cortul, fac eforturi disperate sa ies din starea asta si sa ma echipez, dar pana si acest lucru se dovedeste mai greu decat ma asteptam. Incerc sa imi trag in picioare bocancii, dar mainile imi sunt atat de moi ca nu am puterea sa strang nimic. Dupa cateva minute Tibi ma ajuta si reusesc sa ies din cort. Inca de la primii pasi in jurul cortului imi dau seama ca treaba e maro rau... Ma clatin la fiecare pas, gafai groaznic si picioare imi sunt ca de guma. E ca atunci cand stai mult intr-o pozitie incomoda si iti amortesc pricioarele, iar cand pasesti iti simti talpile de parca nu sunt ale tale...

Ma echipez cum pot in timp ce baietii strang si cortul meu si o luam la vale. Coborarea e abrupta si solicitanta, la fiecare pas am senzatia ca voi cadea pe zapada inghetata si ma voi rostogoli incontrolabil sute de metri pana pe ghetar. Incerc sa ma sprijin mult pe betele de schi, dar chiar si asa senzatia de instabilitate e oribila.

Iola coborare (foto: Adi)

Abia pe la 7.30 ne reunim pe ghetar, odata cu caderea noptii. Mai ramane doar coborarea pe morena pana in tabara de baza, inca 2 ore de efort. Intrucat ma misc foarte incet, Tibi decide sa ramana cu mine in timp ce Adi si Luci vor cobori mai repede sa pregateasca cina.

Corturile unor rusi la baza peretelui Kommunizma (foto: Adi)

In intunericul noptii pierdem repede poteca si incercam sa dibuim drumul din amintiri, fara succes. Tatonam catre dreapta incercand sa ocolim zona de crevase si ne trezim in mijlocul unui versant urias de bolovani instabili, inclinat la 45 grade, mult deasupra potecii. Peste tot in jurul nostru auzim caderi de pietre, unele chiar aproape, suntem cu nervii intinsi la maxim, gata sa ne lipim de versant in cazul unui nou bombardament. Bolovanii si noroiul ne aluneca frecvent de sub picioare si alunecam fara control cativa metri, tremurand de incordare.

Dupa vreo ora de chin ajungem din nou in poteca, dar am obosit atat de tare ca de abia mai respir. Am ajuns efectiv sa ma tarai, la maxim 10 pasi ma opresc cam 3-4 minute sa imi trag suflul. In viata mea nu am fost atat de obosit, doar disperarea de a nu ramane aici imi da putere sa fac urmatorii pasi.

Din cand in cand mai vedem luminitele din tabara, dar pantele se succed si tot nu ajungem. Tibi e si el foarte obosit si ma mai zoreste din cand in cand, dar simt ca nu mai am niciun gram de energie. 4 pasi, 20-30 respiratii. 4 pasi, din nou 30 respiratii. Totul se succede ca intr-un vis.

Abia pe la 12 noaptea am ajuns la corturi, epuizati. Adi si Luci ne asteptau cu masa pregatita, ingrijorati. Nu am reusit decat sa beau niste supa, apoi am adormit.

- Sfarsitul episodului 10 -

Urmeaza in episodul 11: Despre fragilitatea vietii

Pamir 2010 - Episodul 9 - Inceputul sfarsitului

2011-01-31T20:04:00.008+02:00

Marti 27 iulie

O noua dimineata cu vreme perfecta.

Lac glaciar langa tabara de baza (foto: Adi)

Din pacate nu toate lucrurile sunt perfecte, ca de exemplu starea in care ma aflu. Am impresia ca cineva mi-a bagat capul intr-o menghina si il strange incet si sigur pana explodeaza! Ameteala si greata sunt doar bomboana de pe tort...

Luci si Tibi se plang si ei de dureri de cap dar se pare ca nu la fel de intense. Fac cativa pasi in jurul cortului si simt ca ma cam clatin. Incercarea de a merge la buda se soldeaza cu un acces puternic de voma, asa ca renunt si ma duc la umbra unui bolovan…

E clar ca ne cam grabim si ca ar trebui sa mai stam macar 1 zi, daca nu chiar mai mult, in tabara de baza, pt aclimatizare. Baietii insa insista sa urcam de azi pana pe la 5000m si maine sa facem vf. Vorobiova, ca sa avem timp suficient pt Korje si dupa aia pt Kommunizma.

Din nou vad ca sunt in inferioritate, decizia e luata, asa ca mai trag un pic de timp poate imi mai trece capul. Mai iau 2 aspirine si parca e un pic mai bine. Intr-un tarziu imi fac si eu rucsacul si plecam . Tarziu, dupa 12…

Incepem sa urcam pe morena ghetarului, printre bolovani si lacusoare verzi pline de blocuri de gheata plutitoare.

Inconjuram prin dreapta un versant masiv care coboara din Vorobiova si ne apropiem de Kommu, unde distingem echipa iranienilor, ca un sir de furnicute pierdute in imensitatea peretelui.
Ma simt o idee mai bine, durerea de cap s-a mai estompat un pic, in schimb stomacul imi face probleme si ma opresc de mai multe ori sa raspund chemarii intempestive a naturii, lucru ingrijorator pt ca ma dezhidrateaza tare… Noroc ca langa mine e Tibi cu care mai schimb o gluma, o injuratura, ca baietii:)

Dupa vreo 2 ore terminam cu morena si ajungem la baza versantului Vorobiova, din care coboara 2 pinteni. Il alegem pe cel din stanga, ca e cel mai aproape.

Tibi in ascensiune pe Vorobiova

E deja trecut de 2 si vremea da semne de inrautatire. Pe panta de 35-40 grade, urcusul pe grohotisul alunecos se dovedeste extrem de anevoios. Fiecare abordeaza panta cum ii vine si incet castigam altitudine, dar oboseala isi spune cuvantul.

Ma apropii de finalul grohotisului (foto: Tibi)

Trec inca 2 ore, am depasit cota 5000 dar nici urma de loc de cort. In plina panta de zapada dam de un grup de rusi, cam obositi si ei, care isi construiesc din bolovani o platforma de cort. Noi mai continuam o ora cand, dupa cateva tatonari, Luci ocheste un loc mai putin inclinat unde putem sa sapam niste platforme. Suntem la aproape 5300 metri si vedem creasta varfului destul de aproape.

E trecut de 5 si a inceput sa fulguiasca in timp ce norii invaluie treptat muntii din jur. Suntem obositi si usor inghetati asa ca ne apucam rapid de treaba. Luci si Adi lucreaza la platforma lor, eu sap cu pioletul singur pana isi face aparitia si Tibi care era un pic in spate.

Sapatul in gheata e o treaba a dracului de anevoioasa , si din cand in cand suntem nevoiti sa facem pauze sa ne tragem sufletul. Incep sa ma simt din ce in ce mai sfarsit si am accese dese de voma si stari de ameteala. Intr-o stare euforica il ajut pe Tibi sa fixexe cat mai solid cortul apoi ma prabusesc inauntru.

Intarim legaturile corturilor, pe fundal peretele Kommunizma (foto: Adi)

Foto: Adi

Ma simt atat de terminat ca nu mai sunt in stare de nimic, pana si intratul in sacul de dormit imi ia 15 minute. Tibi e si el destul de varza si zace langa mine fara vlaga.

Decidem sa atipim juma’ de ora si de abia dupa aia sa incercam sa mancam ceva. Adi si Luci au mancat deja si se intreaba de ce ne ia atat de mult, pana la urma Tibi face un efort si gateste o supa cu taitei din care reusesc sa sorb doar un pic de zeama.

Tibi la bucatarie

Nu mai stiu ce a urmat dupa aia, doar ca am adormit amandoi bustean…

- Sfarsitul episodului 9 -

Urmeaza in episodul 10: Agonie si extaz

Pamir 2010 - Episodul 8 - Prima tura de aclimatizare

2011-01-23T19:42:00.006+02:00

Luni 26 iulie

Prima dimineata pe ghetar a inceput exact cum imi inchipuiam : cu o mare durere de cap si o usoara stare de ameteala combinata cu greata. Nici Tibi nu e foarte proaspat, insa Adi si Luci zburda prin jurul cortului fara probleme :) Iau 2 aspirine ca sa fiu functional si ies din cort.
Afara e un soare orbitor cu clipesc des ca sa ma obisnuiesc cu reverberatia peretilor de gheata.

Undeva in spatele starii de disconfort simt bucuria si satisfactia de a fi in mijlocul muntilor la care am visat de mic copil. Fara a rosti vreun cuvant ma uit la baieti si imi dau seama ca si ei simt acelasi lucru.
Incepem dimineata cu un mic dejun cam chior, dar baietii sunt ferm hotarati sa facem economie de mancare. Dupa ce ne mai dezmeticim un pic il ajut pe Tibi sa repare panza exterioara a cortului nostru, care e intr-o stare jalnica. Dupa multa munca migaloasa in care am lipit cu scotch toate gaurile ne-am dat seama ca la cea mai mica briza toate peticele se vor desprinde…

Pe la un 11.00 rediscutam un pic tactica de ascensiune si apar primele dezacorduri. Eu as opta pt o zi de repaos si refacere aici jos si apoi in urmatoarele 3 zile sa facem o ascensiune de aclimatizare pe varful Vorobiova. Planul meu e dictat de diferenta mare de altitudine la care am ajuns brusc (de la 1700 m la 4200 m intr-o ora) si de simptomele de rau de altitudine pe care – mai mult sau mai putin – le resimtim toti. Adi si Luci vor sa facem o mica incursiune pe ghetar incepand de azi iar maine sa urcam spre Vorobiova. Fortand aclimatizarea ei vor sa recuperam cele 4 zile pierdute in Jirgital.
Pana la urma ma supun deciziei grupului si iesim intr-o tura scurta pe o morena deasupra taberei de baza. Plecam lejer imbracati, imi iau doar adidasii, doar cu betele de schi si cu rucsacei usori.

Traversam platoul taberei de baza si incepem sa urcam usor pe o morena presarata cu bolovani, apropiindu-ne din ce in ce mai mult de ghetar. Cu fiecare pas in plus respiratia se accelereaza si suntem nevoiti sa ne oprim des sa ne tragem sufletul.

Formele fantastice pe care le modeleaza soarele in gheata ne fascineaza si in acelasi timp ne dau un fior rece pe spate. Dupa cam o ora de mers poteca ne poarta ascendent pe un versant de zapada care coboara din Vorobiova.

Baietii propun sa mai urcam un pic si abordam panta de zapada. Fiind in adidasi ma ud fleasca la picioare, noroc ca e cald afara.

In spatele meu merge Adi cu fata acoperita in intregime de o basma prin care nu vede mare lucru. Pt ceilalti alpinisti arata ca un bandit din Vestul Salbatic, dar noi stim ca din cauza zapezii orbitoare poate face oftalmie, ceea ce l-ar scoate din uz pentru cateva zile... Asta nu ne opreste sa facem misto de el si sa ne cracanam de ras mai ales cand incearca sa bea din camelbak bagand furtunul pe sub batic ca o femeie musulmana:)

Dupa vreo 2 ore jumate ne oprim pe un platou de unde admiram pt prima data Korzhenevskaya in toata splendoarea, iar in capatul ghetarului Pik Chetyreh, ca o piramida perfecta de un alb orbitor. Suntem la 4600 metri, cam mult pt azi dar vremea e perfecta si nu facem griji.

Dupa ce o ardem dubios pt un pic de R&R, ne intoarcem la corturi. Inca ma simt un pic ametit si ma asez pe un bolovan sa imi usuc adidasii, in timp ce baietii contruiesc cu niste bolovani un fel de magazie pt mancare. Dupa on photoshoot elaborat cu siglele sponsorilor nostri, seara vine pe nesimtite si ardem o binemeritata cina copioasa !

Muntii se coloreaza iarasi intr-o explozie de culori, in timp ce eu, Adi si Tibi ne pregatim cu solemnitate de un eveniment major: prima baie dupa noua zile :) La adapostul intunericului gasim un paraias cu apa de ghetar unde facem cunostinta cu rigorile unei bai tipic rusesti. Contactul cu apa inghetata ne paralizeaza si tipam la fiecare picatura care ne atinge pielea, dar senzatia de curat si fetele noastre chinuite ne fac sa radem in hohote.

Apoi, curati si placut uscati, dormim somnul bebelusilor!

- Sfarsitul episodului 8 -

Urmeaza in episodul 9: Inceputul sfarsitului

Pamir 2010 - Episodul 7 - Momentul marelui WOW

2011-01-02T19:25:00.009+02:00

Duminica 25 iule – in Pasarea de fier catre Tabara de Baza

Ora 7 ne gaseste uitandu-ne buimaci unii la altii, treziti brusc de zgomotul puternic al elicopterului.
Fara sa mai stam pe ganduri facem rapid bagajele si ne bagam in seama cu ceilalti parteneri de suferinta din alte natii, sa aflam cum e cu zborurile. Cu ajutorul baietilor din Cehia aflam ca s-au facut deja niste liste, noi vom fi in zborul numarul 3. Peste inca o ora mai apar cateva liste, se pare ca fiecare rus facea propria lista, si aflam cu stupoare ca acum suntem pusi in zborul numarul 5… ne-o fi scazut rating-ul…

In timp ce elicopterul face ture catre base camp, ne cantarim bagajele singurei si ne da cu virgula: 165 kg in loc de 120 kg (nasol, avand in vedere ca ar trebui sa platim o suprataxa de 15 euro pt fiecare kg depasit). Noroc ca nu ne vad rusii, tre’ sa gasim o solutie…
Dupa 4 zboruri aflam ca nu se mai zboara azi, pilotii se duc sa manance… Apoi il mai intreb pe un rus care imi spune ca poate o sa mai fie un zbor….
Dupa inca o ora de incordare se da unda verde la zbor, incepe agitatia… In timp de Adi si Luci trag o fuga sa mai ia niste lipii de ultim moment, raman cu Tibi la controlul oficial al bagajelor, asistat de rusi. Nu stiu cum naiba ne-am invartit atunci ca ne-am cantarit doar cei 4 ruscaci si o geanta, cu un total de doar 95 kile, iar restul bagajelor le-am strecurat tiptil in mormanul de pe pista. Rusii nu si-au dat seama de nimic, asa ca am incarcat bagajele in elicopter si ne-am lipit de geamuri.
Ma uit curios pe peretii elicopterului – o relicva din era comunista, un monstru greoi si ruginit, cu fire atarnand de-a lungul peretilor, e o minune ca chestia asta poate zbura…

Si vine marele moment – decolarea… Elicea imprima un balans ciudat intregului elicopter, balans care se transforma rapid intr-o adevarata zgaltaiala, si cu un zgomot asurzitor ne ridicam greeeeu de la pamant si ne taram orizontal cativa metri, apoi incepem sa luam inaltime. Toata lumea chiuie, e o senzatie extraordinara.
In cateva secunde admiram de sus campurile de cartofi si marele rau pe malul caruia fusesem cu 2 zile in urma, apoi imensul platou al podisului Pamirului. Dincolo de colinele verzi distingem o bariera uriasa formata de miile de varfuri ale lantului Pamir de care ne apropiem veriginos.

Ma uit la baieti si le citesc in ochi bucuria si emotia primului contact cu muntii la care am visat de mici. Suntem la peste 4500 metri si simtim clar aerul rarefiat si o oarecare stare euforica, cativa au si deschis geamurile elicopterului:)

Maretia muntilor vazuti nu poate fi descrisa in cuvinte, asa ca am sa las fotografiile sa spuna ce am vazut din zbor.

Dupa cam 40 minute ne apropiem de Moskvina Glade, celebra tabara de baza si aterizam langa un lac oaches. Sub bataia furioasa e elicei coboram si descarcam rapid bagajele, apoi elicopterul decoleaza pt un nou drum.

Se lasa tacerea si ne uitam ca si hipnotizati la tabloul halucinant. Suntem pe un camp de iarba de marimea unui stadion, avand in mijloc un lac cu superbe reflexe verzi in care se reflecta muntii din jur. Mica noastra oaza de verdeata este inconjurata de morene glaciare acoperite cu bolovani, care ne separa de doi ghetari uriasi - Walter si Moskvina. Dincolo de ghetari admiram in toata splendoarea lor cei doi giganti : Korzhenevskaya (7105 metri) si Kommunizma (7495 metri).

Kommunizma reflectat in lacul din tabara de baza

Corturile noastre si tabara de baza - pe fundal Korzhenevskaya (stanga) si Chetyreh (varful mai mic din dreapta)

Sala de mese si corturile staff-ului rusesc

Panorama de 360 grade din tabara baza (in centru Korzhenevskaya, in dreapta Kommunizma)

Gasim un loc frumos de pus corturile, pe o morena de pe care admiram intreaga tabara de baza. In timp ce soarele se ascunde la orizont, colorind peretii de gheata in cele mai funky culori posibile, pregatim prima masa la primus si savuram fiecare secunda, inainte sa fim goniti de frig in coconul calduros al saccului de dormit. Prima noapte pe ghetar !

- Sfarsitul episodului 7 -

Urmeaza in episodul 8: Prima tura de aclimatizare

Pamir 2010 - Episodul 6 - One more try

2010-12-20T23:18:00.006+02:00

Ziua 6 - sambata 24 iulie - TOT Jirgital...

Probabil ca v-ati plictisit de cat v-am povestit de Jirgital. Inchipuiti-va cum a fost sa stai acolo:)

Deci, dupa cum spuneam... O noua dimineata insorita in frumosul Jirgital...

Am impresia ca suntem de o viata aici. Vreau sa vad ghetari si munti inalti, nu asfaltul crapat al pistei aerodromului.

Ne facem cu mare bucurie rucsacii in vederea plecarii. Dupa cam o ora de chin la indesat toate catrafusele ne ajung la ureche niste zvonuri pe care refuzam sa le credem.

Cu mare zgomot isi face aparitia un avion mic din care coboara rusi si alpinisti din mai multe tari care fusesera nevoiti sa astepte in Dushanbe acelasi elicopter catre basecamp... Ironia facea ca acesti alpinisti platisera pachetul full la agentia ruseasca, dar au ajuns sa piarda 5 zile in Dushanbe pe cheltuiala proprie...

Vestile sunt ca pana acum nimeni nu a ajuns in tabara de baza, nici macar staff-ul rusilor. Cu alte cuvinte chiar daca vine un elicopter azi, in cel mai bun caz va cara rusii cu echipamentul si proviziile lor, si abia maine alpinistii.

Astfel ca programul nostru a avut aceeasi structura ca si in celelalte zile : zacut in cort, facut poze, mancat in carciuma dubioasa, tras o fuga pe munte si intors pe intuneric.

Taramul fagaduintei

La popasul regulamentar pentru pepeni ne imprietenim cu un pusti pe nume Sarboz (numit de noi Sloboz) care a fost foarte simpatic si a negociat un pret bun pt noi. Apoi ne-a invitat in masina lui nou-nouta (o Toyota Camry care se potrivea ca nuca in perete in saracia lucie din Jirgital) si ne-a condus in camping pe ritmuri de Inna:)

Elicopterul fantoma

Seara am scobit o juma' de pepene (pe care l-am mancat... ) si astfel am improvizat un castron cu adevarat ECO in care ne-am facut o salata de rosii

Festinul

Seara s-a incheiat apoteotic cu un alt foc de tabara la care de data asta s-au imbatat doar rusii. Pana tarziu in noapte ragetele dragului nostru magar au fost acompaniate de urletele unui animal de rus beat muci, rus cu care aveam sa petrec niste clipe deosebite in zilele urmatoare (dar asta in episoadele urmatoare)...

- Sfarsitul episodului 6 -

Urmeaza in episodul 7: Ajungem in tabara de baza!!!

Pamir 2010 - Episodul 5 - Un sat uitat de lume

2010-12-15T00:21:00.007+02:00

Ziua 5 - vineri 23 iulie - Jirgital

Ora 7 dimineata. Deschid incet ochii mormaind nemultumit la insolenta soarelui care a indraznit sa ma trezeasca. In timp ce incerc sa ma ridic simt o senzatie ciudata pe mana si constat ca o omida statea tolanita comfortabil pe degetul meu mare. Dupa ce i-am ars un sut in boase ies din cort in aerul racoros al diminetii si in ragetele eternului magar.

Vad ca lumea din jur isi strange corturile asa ca plini de speranta ne facem bagajele si mancam rapid niste cascaval si pepene. Apoi primim vestea dezarmanta ca nici azi nu se zboara – se zvoneste ca nu a venit cisterna cu kerosen pt elicopter...

In tabara domneste haosul si ceilalti alpinisti sunt la fel de nedumeriti. Din pacate asta e stilul rusesc de a face treaba si vrand-nevrand, tre’ sa ne conformam.

Bloc in Jirgital

Posta din Jirgital

Asa ca decidem sa plecam in explorare si sa urcam un ditamai muntele care trona in fata aeroportului, de partea cealalta a marelui rau pe care il admirasem de sus cu o zi in urma.
O luam la pas peste culturi babane de cartofi, strabatute de mici canale de irigatii. In curand ne dam seama ca perspectiva ne-a inselat si ca distantele sunt mult mai mari. Ne ratacim printre tufisuri si dupa 2 ore de bananaiala iesim la marele rau.

E mijlocul zilei si soarele arde necrutator, iar obiectivul nostru pare la fel de departe. Asa ca decidem sa nu riscam o insolatie si ochim un sat pe versantul opus, numai bun de experimentat viata localnicilor.

Un sat uitat de lume..Creierul inregistreaza automat crampeie de imagini, senzatii, mirosuri noi, exotice... Intram pe ulite prafuite, marginite de garduri de pamant in spatele carora ghicim colibe de chirpici... Copiii se joaca galagiosi in tarana sau in baltile de noroi de pe langa canalele de apa... Zarim cateva fete care spala vasele in paraiase pe marginea drumului, incercam sa le pozam dar se indeparteaza cu sfiala unor caprioare.

(foto: Adi)

Intram intr-un fel de aprozar ticsit cu biscuiti rancezi, din care plecam cu o punga de napolitane dubioase. Luam si un pepene pe care il caram cu randul pana in capatul de sus al satului, unde ne odihnim la umbra unor copaci si il devoram insetati.

Tibi la shopping (foto: Adi)

Mai vrei si bon?... (foto: Adi)

E deja 16.30 si facem cale intoarsa in satul nostru drag, unde mergem la baietii care vand pepeni din camionul Kamaz si mai luam 2 bucati. Chinuiti de foame, lasam din nou garda jos si intram la tanti Ludmila pentru inca o extravaganta culinara. De data asta am vazut mai mult decat trebuia – lipiile din care mancasem cu atata pofta stateau frumos pe o patura, acoperite de o puzderie de muste care isi depuneau cu sarg ouale pe aluat... Ludmila a mimat prompt surpriza, le-a alungat usor stanjenita si ne-a invitat la masa – ghiveci de legume cu carne de vita (imi place sa cred...).

Nu, ala nu e mac... (foto: Adi)

N-ai cum s-o arzi ca tanti Ludmila... (foto: Adi)

Inapoi la corturi incep o sedinta extinsa de photoshooting cu droaia de copii de care apoi nu mai scapam...

Catre seara rusii organizeaza un foc de tabara, se zvoneste ca maine plecam asa ca e cazul sa facem o mica petrecere... Ne adunam toti in jurul unui bustean urias si ascultam acordurile melancolice ale chitarilor rusesti. Una-doua rusii ne invita pe toti la cantat – fiecare grup tre ‘ sa cante ceva. Incep rusii, bulgarii, spaniolii, ungurii, nemtii. Eu si Adi ramanem la foc sa salvam onoarea echipei si mormaim ce stim pe acordurile megahitului "Dragostea din tei", improvizata la chitara de un bulgar.

Tarziu in noapte ma retrag in cort unde Tibi scrie de zor la jurnal.

- Sfarsitul episodului 5 -

Urmeaza in episodul 6: One more try...

Pamir 2010 - Episodul 4 - Surprize-Surprize in Jirgital

2010-12-06T22:07:00.009+02:00

Ziua 4 - joi 22 iulie - Jirgital

E ora 5 dimineata. Deja ne-am facut un obicei sa ajungem la destinatie numai la ore din astea… Masinile au parcat pe marginea unui aerodrom care arata parasit. Iarba arata ca si cum a castigat demult lupta cu asfaltul pistei de aterizare. E foarte frig si nici tipenie de om. Ne ghemuim unii in altii in masina si asteptam sa iasa soarele.

Primele raze ne dezvaluie o lume de o frumusete stranie

Managerul aeroportului

Where the wild horses run

Peste inca o ora apare un nene rus cu ochii lipiti de somn si ne scoate rucsacii dintr-o magazie. Ne imbracam cat-ai-zice-peste si ne bucuram de caldura care ne invadeaza. In acest timp soarele isi face timid aparitia si lumea din jur incepe sa prinda viata. Suntem inconjurati de varfuri aride de 2500-3000 metri, iar undeva in spate ghicim niste giganti inzapeziti. Ne intindem un pic pe izoprene si atipim, dar ne trezim repede.

Echipa Pamir 2010 in asteptarea elicopterului (foto: Luci)

Foamea ne da tarcoale asa ca devoram si celelalt pui ramas din Dushanbe, apoi ascultam de sfatul rusului sa intindem corturile in curtea aerodromului si sa ne odihnim. Dupa un somn divin de 4-5 ore aflam ceea ce deja banuiam, si anume ca nu vine azi elicopterul. Orice incercare de a afla motivele e intampinata cu ridicari de umeri si fete mirate… Asa ca ne resemnam si pornim la explorarea Jirgitalului.

Platoul Pamirului

Unul din zecile de copii (micile hiene le-am zis noi) care se holbau insistent la noi in curtea aerodromului

Una din cele mai mari bucurii ale lor era sa pozeze in fata aparatului

Innocence

In curtea asta era un sediu de banca:)

Din start ne dam seama ca e un fel de sat mai mare, denumit cu pompa ORAS. Saracia e lucie, iar mizeria e la ea acasa. Dat fiind ca nu avem gaz pt primus, cautam sa gasim un loc sa mancam, dar nu vedem mai nimic. Intr-un tarziu intram intr-o carciuma care va redefini pe veci conceptul de "shithole" (pardon my french!). Am sa las fotografiile sa vorbeasca, sa spunem doar ca bomba din Dushanbe in care am mancat era de lux…

Tea lounge

Matroana preacinstitului stabiliment, poreclita pe loc Ludmila, ne-a invitat fara prea mare jena in alta camera numita onorific « bucatarie » unde ne-a prezentat unica specialitate a zilei : un amestec de carne (de provenienta animala incerta), orez si legume. Stropit din belsug cu ceai si acompaniat de lipiosca (un fel de lipie mai groasa, destul de gustoasa). Am inchis ochii la fetele de masa care prezentau in detaliu istoricul meniurilor din ultimul an, si am balotat pana n-am mai avut aer.

Tanti Ludmila si fiica-sa (foto: Adi)

Bucataria de vara (foto: Adi)

Foamea ne-a inlaturat orice inhibitie:) (foto: Adi)

Siesta (foto: Adi)

Whazzuuuup, my bitches?!!!

Apoi, multumiti de noi, am ochit cel mai apropiat versant de munte si, alergati de Luci in mare forma, am bagat un urcus de cateva sute de metri. De sus am avut o priveliste bestiala asupra intregului sat si am vazut un mare fluviu – acolo vom merge maine.

In sus cu Luci ca varf de lance

De gat cu vecinii nostri bulgari

Panorama Jirgitalului la inserat (foto: Luci)

Dupa o coborare pe semi-intuneric, ne tocmim cu niste baieti si cumparam 2 pepeni. Unul din ei l-am devorat in fata cortului ascultand romantici ragetele unui magar parcat pe aerodrom, aflat probabil in calduri. Inainte de culcare sunam acasa sa ii auzim pe cei dragi, ocazie cu care aflam ca pe site nu mai apar update-uri…

- Sfarsitul episodului 4 -

Urmeaza in episodul 5: experimentam o mostra din viata de zi cu zi din Tajikistan

Pamir 2010 - Episodul 3 - Cu somonu' in Dushanbe

2010-11-29T22:22:00.008+02:00

Ziua 3 - miercuri 21 iulie

Ora 4.30 dimineata. O mica zdruncinatura si aterizam pe aeroportul din Dushanbe. Ne lipim curiosi fetele de geam si vedem cum o haita de caini alearga pe pista dupa avion, doar doar apuca si ei sa muste de-o roata. Norocul avionului ca avea viteza:) Ne uitam unii la altii si nu ne vine sa credem, e ca o excursie inapoi in timp!
Aeroportul arata ca un Baneasa dezafectat, dar cam de aceeasi dimensiune. Suntem coplesiti de un aer cald si foarte umed, cu un miros ciudat, nedefinit (dar nu din registrul placut...). Suntem dusi undeva intr-o sala pustie cu cateva ghiseuri de control, unde nu era nimeni. Sunt destul de multi alpinisti – spanioli, americani, nemti, unguri, la fel de nedumeriti ca si noi. Asteptam vreo 10-15 minute pana cand apar primii vamesi, cu ochii lipiti de somn si cu un sictir foarte expresiv pe fata. Instantaneu se produc 2 gramezi imense, bastinasii se imbulzesc cel mai agresiv desi sunt ghisee separate. Mare stupoare cand primului turist strain ii ia vreo 20 minute sa treaca de vames. In acest timp vedem cum unii localnici, cunoscandu-se cu vamesii, trec pe sub balustrade in voia lor, revin, mai stau de vorba de baietii, e o tara libertina!!!
La un moment dat ne dam seama ca tre’ sa ne mutam la alta coada, mai mica, la biroul consular, de unde ne luam vizele, abia apoi sa trecem la vama. In timp ce o ardem dubios in asteptare, apare si o tanti la vreo 60 ani, cu un permanent rosu de efect, cu un aer siret si cu o sacosa de rafie pe brat. O cheama Sobirova Rano. Si nu stie o boaba de engleza. Si este reprezentantul agentiei. Noroc ca un neamt pe nume Michael stia niste rusa si ne-am inteles ca ea ne va astepta la iesirea de pe aeroport...
Ajungem si in biroul consulului, unde Tibi face o gluma tampita de am izbucnit toti intr-un ras cu sughituri, incercand sa inabusim sunetele ca sa nu il suparam pe nenea consul. Dar pana la urma am luat vizele si ne-am asezat din nou la coada. Trecusera mai bine de 4 ore...
Dupa inca vreo 2 ore de asteptare ne apropiem de vames. Lucreaza intr-o greata imperiala, cu o incetineala vadit studiata. Impreuna cu Tibi asist la un spectacol deopotriva comic si grotesc. Vamesul nostru da un stranut zemos peste tastatura, dupa care, ca sa isi dreaga vocea pt conversatie, isi aduna din toti rarunchii cea mai mare flegma pe care ne-a fost dat sa o vedem si o lanseaza cu maxima viteza langa el, in ghiseu, improscand juma’ de podea. Din nou simtim ca suntem pe alta planeta, ma doare burta de la ras, dar imi pastrez o mina serioasa cand ajung in fata lui.

Statuia lui Ismail Somoni, tatuca Tajikistanului

Si iata-ne iesiti, dupa aproape 7 ore de stat in aeroport. Primii pasi pe pamantul Tajikistanului ii taram printr-un strat consistent de praf, pana la masini. Acolo tanti Sobirova ne asteapta si ne ingramadeste ca pe niste sardine in 3 masini arhaice si ne duce intr-o zona super dubioasa, cam pustie, cu niste blocuri in constructie. Acolo, dupa multe chinuri, tot datorita lui Michael, aflam ca vom sta pana dupa-amiaza la 6 cand convoiul va pleca catre Jirgital, de unde vom lua elicopterul (nu se stia exact cand). In timpul asta bagajele noastre vor fi transportate cu alte masini direct acolo, iar madam Sobirova ne va obtine permisul de sedere in Tajikistan (OVIR registration).

In dubita langa Michael (foto: Adi)

Organizarea pana acum e tipic ruseasca. Ne asteptam sa avem un interpret care sa stie engleza, care sa ne duca la niste supermarketuri sa ne luam de mancare, si sa plecam imediat. In loc de asta ne-am ales cu baba aia nebuna care vorbea singura in limba ei, cu un apartament de 3 camere in care sa stam toti aia 20-25 alpinisti cati eram si sa ne descurcam singuri.

Limuzina in care am venit de la aeroport

Asa ca ne resemnam si dupa ce ne lasam catrafusele la apartament, plecam sa cautam de mancare, dar in primul rand de baut. Nu am mai baut nimic de aproape 20 ore si dupa o noapte nedormita in avion nu ne simtim tocmai in forma. O luam pe niste alei prafuite si constatam cu uimire ca zona aia rapciugoasa in care eram se afla langa un mare palat prezidential (am aflat dupa aia ca e de fapt un fel de casa de oaspeti pt invitatii presedintelui) si langa alte cladiri de ministere. Trecem pe langa politisti care se uita lung la noi dar ne lasa in pace. Dupa cateva minute ajungem in fata unei statui uriase cu Ismail Somoni, tatuca lor, aurita si stralucind intr-un soare orbitor. E 10 dimineata si sunt doar 35 grade.

Zona "rezidentiala" in care am fost cazati

Schimbam niste bani (1 somon = 1 RON, in mare...) si gasim o dugheana de la care dovedim instantaneu 4 litri de apa si suc. Deja alta viata, hidratati vedem lumea un pic mai bine. Creierul se pune in miscare si incepe sa perceapa in detaliu lumea din jur. Mergem de-a lungul unui bulevard larg umbrit de niste arbori uriasi. Cladiri mari si posomorate, in clasic stil sovietic, se inalta de ambele parti ale drumului. Oamenii au trasaturi mongoloide. Barbatii au barbi mari, si sunt imbracati in haine lungi pana la pamant, iar capul e acoperit cu o chipiuta. Femeile si ele sunt destul de bine impachetate, in haine lungi viu colorate, dar cu fata descoperita.

Il ristorante

Ne cam chioraie matele de foame asa ca cedam in fata unei carciumi cu niste pui la rotisor in vitrina. Cu totii suntem destul de stresati sa nu luam vreo boala de stomac, asa ca cerem exact puii din vitrina, macar i-am vazut cum arata... Ne asezam la o masa intr-o caldura sufocanta – carciuma arata destul de penal, iar fata de masa de musama e o adevarata pista de aterizare pt muste. Peretii sunt decorati mirific cu peisaje exotice, contrastand cu peretii patati de vreme ai camerei. Spalatul pe maini a fost un gest simbolic, ne asiguram ca avem hartia igienica la indemana si suntem gata de mancat!
Spre oroarea noastra puii vin din alta parte decat din vitrina de unde ii cerusem, insotiti de un fel de sos de rosii, niste orez, lipii si ceai. Prea tarziu acum, ne infigem ca niste lupi in pui si ii devoram in cateva clipe. Toata consumatia a fost cam 42 somoni.

Luci si Tibi in timpul festinului (foto: Adi)

Dupa cateva ture de cautare prin tot felul de chioscuri care de care mai sarace, dam de un fel de supermarket de unde luam mancare de vreo 700 somoni, apoi ne intoarcem la apartament pt o binemeritata odihna. In camera ne intindem pe niste saltele pline de praf si cadem cu totii intr-un somn adanc, dar dupa cateva ore ne trezeste caldura sufocanta.

Palatul prezidential dominand mizeria din jur

In jur de 6 apare din nou tanti Sobirova si colecteaza banii pt agentie de la toata lumea, pe care ii baga prompt intr-o sacosa (cateva zeci de mii de euro). In schimbul banilor primim un contract dubios, nicio chitanta. Oh, well...

Mai trec 2 ore de asteptare, timp in care profitam sa mai luam 2 pui la rotisor pt drum, plus niste lipii, si in sfarsit ne urcam gramada intr-un minivan Toyota si o luam la drum. Ne asteapta un drum de 300 km, dupa spusele soferului minim 7-8 ore...

Tanti Sobirova in stanga, dictand pe limba ei destinele noastre

Este deja 9 seara si e intuneric. Adi si Luci stau in fata langa sofer, eu cu Tibi in spatele lor. Cu noi mai sunt 2 americani, Bob si nevasta lui, Max, Michael si inca o femeie. La putin timp vedem cum rasare din bezna, in mijlocul drumului, un politist asezat pe scaun, la o masa de lemn, facand semn sa oprim. Soferul nostru ia niste bani, coboara si ii da polististului, dupa care urca si plecam din nou. Ne uitam perplecsi unii la altii, iar americanca scoate un “OH MY GOD” foarte graitor:) Dupa inca 20-30 km exercitiul se repeta, si tot asa de 4-5 ori. Oprim la un popas si halim primul pui la rotisor. E senin si destul de frig, iar noi avem toate hainele mai groase in rucsacii expediati azi dimineata...
Parasim soseaua si o luam pe un drum secundar de munte, cu multe serpentine. E mai mult un drum de piatra, in stanga e un perete abrupt iar in dreapta ghicesc un hau urias si jos de tot licaririle unui torent involburat. Soferul nostru e putin impresionat de starea drumului si merge cam cu 100 km/h, iar curbele sunt luate mai mult la derapaj. Ajungem in spatele unui camion ale carui stopuri mai mult le ghicim prin norul de praf ridicat, iar Schumi al nostru intra in depasire in plina curba dand un simplu flash de avertisment. Iesim din norul de praf tocmai la timp sa vedem cum o parte din drum e surpat in prapastie, asa ca, cu o frana de nadejde, omul nostru redreseaza masina pe traseu si o calca din nou... Cam asa au trecut urmatoarele 6 ore, intr-o echilibristica la granita dintre competenta si nebunie. Din cauza zdruncinaturilor nimeni nu putea dormi, asa ca priveam toti la drumul presarat cu bolovani variind ca marimi intre o minge si o casa, prabusiti din peretii instabili de deasupra.
Pe la 2.30 noaptea, soferul nostru incepe sa picoteasca asa trage pe dreapta, inchide luminile si se culca. Ne uitam ca prostii unii la altii dar cum oricum nu intelegem ce spune, incercam sa atipim si noi. Dupa vreo ora de somnel omu’ nostru isi face curaj si ii da bice iarasi. Dupa inca vreo ora de calvar, ajungem vii si nevatamati in Jirgital.

- Sfarsitul episodului 3 -

Urmeaza in episodul 4: surprize-surprize in Jirgital

Pamir 2010 - Episodul 2 - Riga-Dushanbe

2010-11-25T23:52:00.009+02:00

Ziua 2 - marti 20 iulie

Aaaah, good morning Riga:)

Ne trezim relaxati si multumiti ca avem o intreaga zi la dispozitie pt plimbare prin Riga, avionul e abia pe la 8 seara.

Adi si Tibi se autoproclama project manageri pe omleta asa ca micul dejun este asigurat. Apoi, cu matzu’ plin, plecam sa vizitam zona veche a Rigai.

Daugava

Dace si Andrey se dau peste cap sa ne explice tot felul de chestii interesante despre oras, dar vorbele lor ne intra pe o ureche si ne ies pe alta in timp ce privirile ne fug catre bastinasele letoniene. Acum intelegem de ce Riga este renumita pentru turismul sexual…

Aaa, unde eram...? Aaah, da:) Riga in sine e un oras incredibil de cochet si de curat, o placere, lucru usor vizibil din pozele care urmeaza.

Za moniument of za crismas brad

Pe scurt, am vizitat o biserica ortodoxa, am mers peste un pod pe Daugava de unde am vazut palatul prezidential, am trecut printr-un parc foarte misto, catre zona veche cu niste cladiri bestiale. Am descoperit ca Riga este mama bradului de Craciun, se pare ca inca din anul 1510 s-a inceput aici folosirea bradului ca simbol al Craciunului – tare nu?!!!

In centrul vechi

Asa arata un brand, madam Udrea...

Apoi savurat o bere buna intr-o piateta la umbra unei turle uriase, dupa care fugit catre casa, halit ceva si, luandu-ne ramas bun de la Dace si Andrey, am luat-o catre aeroport.

Nu, chestiile alea verzi nu sunt peturi... Sunt chestii vii numite nuferi

Goodbye Riga (foto: Adi)

Un fel de Google Earth cu ochiul liber - Daugava la varsarea in mare (foto: Adi)

Si uite asa a inceput din nou circul cu imbracatul pana in dinti cu polare, geci si bocanci de expeditie. Trecem usor de security check si suntem optimisti ca totul va merge pe roate in continuare. La imbarcare constatam ca nu suntem singurii, mai sunt o groaza de alti alpinisti, mult mai lejer imbracati, dar cu bagaje de mana incredibil de mari (mai precis ditamai rucsacii). Injuram cu naduf ca am trecut prin atatea chinuri cu bagajele iar astia trec asa usor. Iar ceea ce ne astepta nu avea darul sa ne linisteasca. Peisajul aducea izbitor de mult cu un avion romanesc intorcandu-se din Spania. Adica plin ochi, bastinasi calare unii peste altii, ca mustele la rahat, cu mormane de cutii cu mixere si cuptoare cu microunde in brate, cu care au ocupat prompt toate compartimentele de bagaje, ba chiar au bagat si sub scaune… Iluziile noastre cu privire la un zbor linistit s-au destramat imediat ce am incercat sa ne asezam si nu aveam loc. Luci duce o lupta apriga incercand sa se descalte, in timp ce eu ma resemnez cu rucsacul la picioare si cu genunchii la gura, ignorand protestele idiotului din spate care se plange ca ii imping aspiratoru’ de sub scaun cu bocancii!!!
Incerc sa atipesc dar e imposibil, undeva in fata un copil urla ca porcu’ la taiere iar ceilalti mutanti se simt datori sa se converseze pe acelasi ton. Ma consolez cu gandul ca in curand vom manca ceva, am gatul uscat de la caldura. Superba stewardesa ne anunta senina ca Air Baltic nu ofera gustari sau bauturi decat contracost, dupa o privire scurta pe meniu am invitat-o sa circule mai departe.

Woosah. Woosah. Take a deep breath. Relax. Sleep. Sleep. Sleeeeep.

Atipesc sporadic dar ma trezesc mereu din cauza pozitiei cocarjate la care ma obliga locul. Simt ca avionul incepe coborarea, odata cu schimbarea de altitudine unui copil ii da borsul pe nas, maica-sa se panicheaza si incepe sa gesticuleze si sa tipe, se creaza un adevarat taraboi. Stewardesele vin sa calmeze situatia, in timp ce tatal copilului aduna destoinic servetele imbibate cu sange de la nasul odraslei. Dupa cateva minute de delir situatia se calmeaza si vedem pe geam primele lumini ale Tajikistanului.

- Sfarsitul episodului 2 -

Urmeaza in episodul 3: time travel in Tajikistan

Pamir 2010 - Episodul 1 - Bucuresti-Riga

2010-11-20T22:46:00.006+02:00

Dimineata zilei de 19 iulie aduce cu sine un tablou straniu pe poarta aeroportului Otopeni.

Patru indivizi, carand prin caldura sufocanta ditamai rucsacii, urmati de un grup zgomotos de oameni, de toate varstele, carand in brate tot felul de pungi, pungute, pungusoare si saci. Ciudatul alai starneste zambete discrete de la toata lumea…

Vorba poeziei: Din oglinda apei / Doi ochi mari luceste / Ce sa fie oare / Cred ca e doi peshte.

Cin’sa fie, cin’ sa fie?...

Ei bine, ala mare, negru, de respira greu, eram eu, iar preacinstitul alai in care ma aflam era compus din partenerii mei de expeditie numiti Tibi, Adi si Lucian, basca prietene si parinti. Facem primii pasi catre aventura vietii noastre, o expeditie in muntii Pamir!
Suntem la capatul a muuulte luni de pregatire fizica, mentala si mai ales logistica. O munca titanica pe care putina lume o intelege iar si mai putini o si practica, dar fara de care nu am fi avut posibilitatea sa plecam. Ati ghicit – sponsori si parteneriate.
Ultimele zile au fost un amestec haotic de telefoane, intalniri, liste de echipament, cumparaturi, impachetari, despachetari, din nou impachetari, din nou despachetari… ciclul se reia ori de cate ori e nevoie. Avem rucsacii atat de plini si infundati ca practic sunt vidati de aer. Orice spatiu gol a fost umplut – chiloti, ciorapi, manusi, fesuri, plicurile de suplimente alimentare si-au facut culcus in bocanci, in buzunare, in casca de catarare, oriunde! In final cam fiecare rucsac a ajuns sa cantareasca 21-22 kg, gigea. Dar nu am terminat. La asta s-a adaugat cate un rucsac mai mic / cap de vita, fiecare cam 10 kg, si el umplut pana la refuz. Asta ca sa ne incadram in cerintele companiilor aeriene. Si tot nu am terminat... Am intocmit un plan atat diabolic cat si masochist, inspirat din intelepciunea straveche a traficantilor de droguri: ne-am imbracat cu 2-3 randuri de haine groase, inclusiv geci si pantaloni de goretex (fiecare cu buzunarele ticsite de pliculete de vitamine), inclusiv cu bocancii de altitudine. Tibi a frizat absurdul si si-a mai pus si o esarfa la gat, plus palarie si ochelarii de schi!!!

Tibi in actiune, imbracandu-se cu "Cerbul"

Punerea in aplicare a acestui plan a avut loc chiar pe aeroport, in vazul lumii care se adunase in jurul nostru ca la urs. Toti ne cracanam de ras in ciuda faptului ca asudam ca niste porci. Dar ce nu face omul ca sa mai scuteasca niste bani?!

Odata indeplinit supliciul ne-am luat cu totii ramas bun de la parintii lui Adi, de la Oana, Maria si Elena, care ne-au ajutat atat de mult la pregatirile finale. Eu si cu Luci am vrut sa fim mai macho si nu am acceptat sa ne vina cei dragi la aeroport, asa ca dam niste telefoane cu glasul usor gatuit de emotie si ne indreptam catre security check. Obida si chinul la care ne supuneam voluntari a induiosat personalul aeroportului care ne-a lasat sa trecem fara prea mare tamtam asa ca iata-ne in avion.
Planul nostru de zbor putzea a saracie, ca e an de recesiune : zbor cu Tarom pana la Riga, dormit o noapte moca acolo, apoi luat a doua zi avion catre Dushanbe, unde urma sa ajungem pe 21 iulie la 4.30 AM (ora locala). Avion dus-intors = 460 euroi / persoana, ieftin ca braga - saru’ mana tanti Emiliaaaaa:)
Odata ajunsi in avion ne-am descaltat in stil oltenesc si timp de 2 ore jumate am zacut regeste. Avionul era pe jumatate gol, stewardesele dragute, viata e frumoasa. Emilia mi-a jucat o farsa asa ca pe acest zbor am avut parte de meniu vegetarian:)

Ajunsi deasupra Rigai privim curiosi pe geam la miile de ochiuri de apa si la padurile intinse care inconjoara orasul. Vedem pentru prima oara Marea Baltica!
Odata ajunsi pe aeroport, scoatem din buzunare 2 genti mari si le umplem cu toti bocancii, gecile, polarele pe care le carasem pe noi pana atunci si ramanem la pantaloni scurti. Ce desfatare!
Schimbam niste bani si ne urcam in autobuzul 22 care ne duce pana in centrul Rigai unde urma sa ne intalnim cu o prietena de-a lui Luci – Dace (pronuntat Datze) – unde vom dormi in seara asta. Dace o tipa blonda, foarte simpatica, tocmai se intalnise cu prietenul ei Andrey din Ljublijana, asa ca am plecat toti 6 catre apartamentul ei. Acolo ne-a servit cu o specialitate locala – supa de kefir (compusa din kefir – duh?!, sunca, ou, ardei), servita rece, foarte buna, mancata cu o paine neagra foarte densa, la care si eu si Adi ne-am strambat ingrozitor, spre bucuria lui Luci care s-a delectat singur cu ea.
Fericiti si cu burta plina ne hotaram sa profitam de bunavointa lui Dace si sa tragem o fuga pana la malul marii. Bagam un lung drum cu autobuzul printr-o zona pustie si foarte impadurita, uitandu-ne cu coada ochiului la o gasca de cocalari rusi luandu-se la tranta cu cateva peturi de bere – looks familiar…Mergem rapid pe o poteca prafuita, serpuind printre vilisoare cochete, si deodata ni se deschide in fata o plaja babana si pustie cat vezi cu ochii.

E 9.30 seara si soarele se pregateste sa intre in mare, peisajul musteste a poezie:)

Chiuind ca niste fetite ne aruncam cu capul in valuri si tragem o balaceala bestiala, apoi iesim repede dardaind ca varga in aerul rece al serii.

De la stanga la dreapta: Je, Luci, Tibi, Andrey, Dace, Adi

Adi transmite un mesaj cu SPOT-ul direct din mare, apoi fugim sa prindem ultimul autobuz spre oras. Seara se incheie apoteotic cu cateva beri si cu devorarea restului supei de kefir. Apoi urmeaza un somn bine meritat, prima noapte in care dormim toti 4, prima noapte cu sforaiturile lui Tibi:)

In episodul 2: o sa va povestesc cum am ars-o dubios prin Riga

O Picatura printre picaturi

2010-10-18T22:37:00.006+03:00

Tentativa pe Varful Picatura: 2 mai 2010

Si incalecai pe-o sa, si' ncepui povestea asa: intr-o dimineata mohorata de duminica imi dau intalnire in gara din Busteni cu suspectu' de serviciu (Handrei) si cu Mihai (Cernat), vechi partener de expeditie.
Avusesem in urma cu cativa ani buni o tentativa sa fac vf Picatura impreuna cu amicu' Bogdan, insa dupa o balaureala de vreo 4 ore sub o ploaie marunta nu am reusit sa nimerim nici macar valcelul de intrare. Si cum mai auzisem diversi prieteni care isi sucisera mintile si gleznele incercand sa nimereasca traseul, varful asta s-a inconjurat intr-o aura mistico-psihotica (ca sa explic terminologia: adica imi statea pe creier, il doream si in acelasi timp ma enerva ca exista si ca tre' sa il urc!!!!!!!!)
Si cum dom' Cernat era doctor in materie de Picatura, ca il facuse si vara si iarna, am zis sa ne arate el calea prin hatisul de nedescris.
Asa ca am purces la drum, am urmat frumos poteca catre Valea Seaca, holbandu-ma atent sa vad unde e nenorocita de intrare si am intrat pe nesimitite in Valcelul Picaturii.
Apoi am inceput sa urcam ca berbecii... Visul nostru de a gasi saritorile acoperite s-a destramat imediat ce am dat de ditamai saritoarea mustind de apa si pamant jilav... Si mai sus acelasi balet...
Baletul urmeaza urmatorii pasi:
- se merge pe zapada tare din firul vaii - coltarii se incarca cu frunzele uscate cazute pe sus-numita zapada;
- se scot coltarii si se curata cu sila de rigoare, apoi se atarna de rucsac;
- se ocoleste prin dreapta magaoaia de saritoare;
- se racaie cu unghiile si cu dintii prin pamantul alunecos in incercarea de a traversa pe deasupra saritorii fara a cadea catre PIERZANIE;
- terminand cu injuraturile, se revine pe firul valcelului si se monteaza la loc coltarii;
- apoi se reia ciclul...

Andrei si Mihai pe portiunea finala a valcelului, unde am dat in sfarsit de zapada continua

Undeva catre capatul valcelului am facut dreapta pe un brau invizibil care a generat si prima lupta cu o mare de jnepeni. Mihai a ales sa nu ne duca pe traseul clasic, prin Hornul cu Zade, ci pe creasta estica (varianta lui Trandafir), cica mai spectaculoasa. Cerul continua sa se intunece...

Baietii pe un traverseu in drum spre creasta Trandafirului

Dupa vreo 4 ore de urcus berbecesc, urmeaza cativa metri de catarare friabila si incepem si noi sa vedem golul alpin si peretele Vaii Albe. Apoi noi lupte pe viata si pe moarte cu jnepenii, unde reusesc sa pierd un anou

Apoi o traversare fara asigurare pe o creasta care mi-a testat la maxim autocontrolul asupra "supapei" (fot0: Andrei)

Andrei pe aceeasi creasta, exersand acelasi autocontrol:)

Dupa aceste momente de poveste am trecut de Valcelul Spanzurat si am ajuns transpirati la baza lungimii de catarare care ne-ar fi scos pe Picatura. Folosesc conditionalul pentru ca e ceea ce mi-as fi dorit sa se intample, nu ceea ce s-a intamplat. Asta pentru ca chiar atunci a inceput sa ploua. Bah nene, da' nu orice ploaie, ci din aia mocaneasca, de intra peste tot. In cateva clipe stanca era leoarca, de noi nu mai spun... Cu casca pe cap, coafura rezista!

Mihai s-a chinuit de cateva ori sa urce pasajul de inceput dar totul aluneca, coarda s-a udat si ea si curgea greu prin opt, iar noi nu avea rost sa incercam ca am fi avut aceeasi soarta. Asa ca blestemand de zor am luat-o la vale sperand sa nu ne apuce intunericul.

De data asta am urmat coborarea pe Hornul cu Zade, care ne-a condus - nu fara a opune rezistenta de rigoare - la celebra grota lui Comanescu.

Je incercand un rictus de optimism inaintea nenumaratelor rapeluri...

...Pentru ca au fost multe... (Mihai strangand coarda dupa un fel de taratura orizontala de-a lungul unui brau super ingust, striviti intre peretele vertical si brazi / jnepeni in partea cu HAUL)

Odata scapati de brau am intrat din nou pe Valcelul Picaturii pe care am dat cateva rapeluri in niste cuie datand de la Facerea Lumii, dar Slava Domnului inca solide! La protestele lui Andrei, care era oripilat de starea asigurarilor, la doua dintre cuie chiar am inlocuit cordelina cu una noua:)
Si uite asa dupa o coborare de vreo 4 ore am ajuns plouati la baza traseului.

Desi descrierea pe care v-am facut-o musteste de apelative nu tocmai flatante pt acest traseu, nu ascund ca tot ma sacaie sa il fac...

Da, mi s-a parut urat, inestetic pana la ultima portiune!

Da, mi s-a parut o lupta cu marea salata cu muguri de brad!

Si totusi ma seaca curiozitatea sa il fac!

De data asta am avut ghinion. Poate data viitoare...daca ma mai ia Mihai:)

Nu-i munte ca Craiu'

2010-10-03T23:40:00.012+03:00

Creasta Nordica a Pietrei Craiului: 17-18 aprilie 2010

Dupa cum va spuneam in postul anterior, in asteptarea povestilor nemuritoare din Pamir va rapesc atentia cu cateva ture misto dinaintea expeditiei care este.

La o saptamana dupa aventurile de pe Valea Adanca simteam mancarici de Crai, asa ca insotit de o ilustra companie formata din Andrei si Silviu ne-am infiintat la Gura Raului, in ritmuri suave de Rammstein.
Calcand duios pe covorul de branduse, ne-am purtat fizicul dincolo de Curmatura, sub un cer bashit, dupa cum se poate observa in imaginea de mai jos.

Pasajele spectaculoase catre Turnu au fost imortalizate pe video cu mare simtire artistica de catre ochiul sensibil al lui Silviu.

( foto: andrei )

Sus in creasta era urat ca porcu', dar macar nu batea vantul. Asa ca am bagat stoic, sperand sa nu gasim refugiul Ascutit plin si sa ne balacim ca porcii in mocirla de sub priciuri

Si dupa vorba vechiului proverb latinesc "Good things come to those who wait", am avut noroc si am gasit doar 3 baieti in refugiu. Silviu s-a instalat primul in sacul de dormit unde a beneficiat de room service, dupa care a tras prompt pe dreapta (era doar 6 seara).

( foto: andrei )

In scurt timp am auzit temutul sforait al lui Silviu, reverberat de indata de metalul priciurilor. Din fericire si eu si Andrei eram patiti asa ca ne adusesem mp3 playere, macar sa adormim cu muzica, nu cu clarinetul lui Silviu zgariindu-ne timpanele. Am ras de ne-am cracanat privind la fetele disperate ale celor 3 care ne intrebau rugatori daca asa face toata noaptea...

Dupa o noapte nesperat de linistita, am facut ochi pe la 4 si dupa ce am bagat la stomac ceva , am scos nasurile afara. De abia se mijea de ziua si era o lumina violacee, ireala. Nu era foarte frig, si am profitat de zapada inghetata pt a inainta rapid. Ma rog... cativa pasi, pana cand coltarii imprumutati ai lui Silviu i s-au desprins de pe bocanci... Dupa ceva truda Nea Sile reuseste sa faca un nod ciudat cu chingile si cu Dumnezeu inainte...

( foto: andrei )

Rasaritul demential ne-a lasat cateva minute bune intr-o reverie totala

Dupa care am pornit din nou, fericiti ca am prins o zi atat de misto

Silvache

Footsteps in the sky

Eu si Silviu pe o portiune ingusta a crestei (foto: Andrei)

Gusteri pe zapada

La Soare te puteai uita, da' la Silviu ba:)

Odata cu venirea soarelui zapada a inceput sa se mai inmoaie...

...noroc ca am gasit niste urme vechi pe care sa pasim

Shit, cat mai e...

(foto: Andrei)

Andrei la cativa pasi de varf

Spiritualitate

Pe varf ne-am decis sa nu mai continuam si cu creasta sudica pentru ca era prea cald iar coltarii lui Silviu nu incetau sa ne dea batai de cap, asa ca am taiat-o la vale. Si bine am facut, in timp ce coboram am vazut 2 avalanse pe culoarele ce dadeau spre Grind, noroc ca eram departe.

Apoi din nou calcand peste branduse, pe mizeria aia de Cheile Pisicii si luuungul drum prin Prapastii, ne-am urcat frumos in masina si am plecat in tromba cu Silviu urland din toti rarunchii RRRRRRAAAAAAAMMMMMMMSSSSSSSTEEEEIIIIINNNN

Pamir Teaser

2010-10-03T22:56:00.006+03:00

Здравствуйте! - adica "salut" in ruseste:)

Dragi copii, cei care ne-ati urmarit pe http://www.pamir2010.com/ aventurile timp de mai bine de 1 luna, va multumim mult de tot pentru interesul aratat, pentru toate incurajarile si gandurile bune, pentru tot sprijinul acordat, a insemnat foarte mult pentru noi. De asemenea, mii de multumiri tuturor sponsorilor si partenerilor care ne-au spijinit expeditia, fara ajutorul vostru nu am fi reusit!
La mai bine de 1 luna de la intoarcerea in tara, gandul imi zboara frecvent la cele intamplate in Tajikistan. Pentru mine a fost o experienta extraordinara, si cu bune si cu rele, care imi va ramane intipartita in minte pentru totdeauna. Sunt convins ca este la fel si pentru Adi, Tibi si Luci, vajnicii mei coechipieri cu care am avut placerea sa impart cortul, mancarea, si aerul rarefiat al Pamirului.
Ne-am intors cu vreo 50 GB de fotografii si filmari, care ne vor manca multe nopti pana vor fi gata de publicare. Adi si Luci au fost mai harnici si au inceput deja sa posteze episoade din jurnal pe site-ul expeditiei.
Va urma si povestea mea, aici pe blog, in stilul meu propriu si personal, cu toate picanteriile vrute si nevrute. Asa ca va rog sa ma mai pasuiti un pic, eu zic ca o sa merite.
Pana atunci, ca sa va incit simturile, ie-te ce am vazut noi in prima seara din tabara de baza:

In asteptarea povestii expeditiei, in urmatoarele posturi o sa mai pun ture dinaintea plecarii, pe care nu am avut timp sa vi le povestesc...

Pe curand,

Radu

Pamir 2010 - de pe scara avionului

2010-07-19T09:53:00.003+03:00

Ei copii, cam asta a fost, azi la ora 15.00 plecam catre Tajikistan:)
Nu cred ca inca realizam cu adevarat ca am terminat cu pregatirile si ca, in cateva zile, elicopterul ne va lasa la poalele acestui munte:

Dar pana atunci ne asteapta o escala de o zi si o noapte in Riga, apoi o noapte alba in Dushanbe, urmata de un drum de vreo 10-12 ore cu un autobuz pana in Jirgital, loc de unde joi dimineata un elicopter ne va duce direct in Moskvina Base Camp la 4000 metri.

Pentru mesaje urgente (sau incurajari:)) putem fi contactati pe mobilul Thuraya la nr: 008821659500249

Vreau sa multumesc in numele echipei Pamir 2010 tuturor sponsorilor si partenerilor expeditiei:

De asemenea multumesc pentru ajutor, urari si incurajari tuturor prietenilor mei, ne vedem la o bere cand ma intorc!!!!!!!!!

Va pup si ne vedem intr-o luna:)

Snowsurfing pe Valea Adanca

2010-06-27T00:56:00.014+03:00

10 aprilie 2010 - Valea Adanca, Bucegi

Cum pregatirile cu expeditia si programul haotic mi-au rapit pana acum tot timpul, abia acum mi-am facut curaj sa va mai povestesc de pe unde am mai haladuit.
Iata datele:
- tura de 1 zi in Bucegi
- prognoza proasta, risc 2-3 de avalansa
- alegerea evidenta: Valea Adanca
- grup initial format din Andrei. La care s-au mai adaugat Adi si Tibi. Apoi Gabi si Nicoleta. Apoi Aura, Georgiana si Cosmina = 9 gusteri

Valea Adanca vazuta din Poiana Morarului

Cerul albastru ne face sa o gratulam pe Romica Jurca (cu tot cu arborele ei genealogic) cu cateva apelative nepublicabile pe site (Romica, sa stii ca Andrei nu te-a vorbit de rau:)) - poza Adi

Dupa o scurta dezbatere asupra calitatii zapezii, decidem sa mergem in sus pe Valea Adanca - poza Andrei

Si uite asa ne-am insirat cu totii pe vale - poza Andrei

Impreuna la facut urme cu Andrei

Vremea incepe sa se schimbe imperceptibil - poza Gabi

Cam asa arata treaba in palnia de la iesirea din vale - poza Andrei

Vizibilitatea scade brusc si incepe sa ninga, la inceput incet, apoi din ce in ce mai tare. Aici sus zapada e mare si instabila si deja e riscant sa continuam... Facem o mica sezatoare si decidem sa coboram rapid inapoi. Niste bubuituri puternice anunta primele traznete care incep sa cada pe Acele Morarului, cam prea aproape pentru gustul meu...

Incepem o coborare precipitata de traznetele din jur. In cateva minute fulgii mici si desi s-au transformat in granule de gheata ca bobul de mazare care aluneca in suvoaie groase la vale. Deodata suntem surprinsi de un adevarat torent de granule care aluneca pe mijlocul vaii. Blocat pe marginea vaii, imi fac curaj si traversez torentul. Zapada ma izbeste cu putere si mi se urca de pe picioare pana la brau, dar reusesc sa ies rapid din el. (foto Andrei)

White hell -poza Andrei

Morarul ne face cu ochiul printr-o spartura in nori la Gura Diham

Odata ajunsi teferi inapoi in Poiana Morarului, ne-am relaxat si am coborat alene pe Munticel, incercand sa ignoram ploaia mizera care intra in cele mai ascunse colturi...

THE END

Expeditia Pamir 2010 la inceput de drum

2010-04-15T21:28:00.006+03:00

Ei dragii mosului, se pare ca expeditia la care visez de cativa ani de zile incepe sa prinda contur.
Intitulata scurt si la obiect Expeditia Pamir 2010, ea vizeaza ascensiunea unui munte a carui pronuntie in face pe multi sa isi muste limba: Korzhenevskaya (7105 metri).

Dupa ce am fost obsedat timp de mai multi ani de piramida charismaticului Khan Tengri, numarul mare de romanashi care i-au invadat flancurile m-au facut sa tanjesc dupa ceva mai enigmatic, mai departe de expeditiile comerciale pline de pseudoalpinisti veniti cu ghidul rus de mana...

De Pik Korzhenevskaya stiam demult, un nume exotic incrustat adanc intr-un colt al mintii mele, inconjurat de o aura de intangibilitate... In plus nu stiam pe nimeni care ar vrea sa mearga acolo, mai toti fiind atrasi de Pik Lenin, mult mai usor si mai accesibil.

Asa ca atunci cand am aflat de niste baieti care ar vrea acolo, nu am ezitat si i-am contactat.

Cand si eu si ei am decretat ca nu suntem niste ciudati, ca ne intelegem bine si ca avem acelasi vis ne-am pus pe facut planuri.

Starring - pe langa Je - pe Adrian, Tibi si Lucian, va invit pe site-ul expeditiei noastre sa vedeti unde mergem, ce vrem sa facem si ce mai avem nevoie:) : http://pamir2010.com/

De altfel, azi sunt bucuros sa anunt prima aparitie a expeditiei noastre in presa:

http://www.mediafax.ro/sport/expeditie-romaneasca-in-muntii-pamir-la-100-de-ani-de-la-descoperirea-varfului-korzhenevskaya-5902881/

In incheiere vreau sa multumesc partenerilor care ni s-au alaturat pana in prezent in aceasta aventura...

... iar celor care vor sa ni se alature ma pot contacta la:

- mobil: 0745.44.05.79

- email: radusimion77@yahoo.com

Despre cum complica zapada lucrurile

2010-03-16T00:40:00.000+02:00

13 martie 2010 - Platou Bucegi - Vf Caraiman - Jepii Mari

Povestea incepe ashea: ninsese bine cateva zile la rand si se anunta un pericol de avalansa suficient de ridicat cat sa ne linisteasca eventualele fantezii cu vai inclinate...
Si totusi ideea unei ture usoare de o zi a inceput sa ne gadile din ce in ce mai insistent (pe noi adica pe Je, Emilica si Andrei), incat sambata lui 13 martie ne gasea pe peronul Garii de Nord.
Dupa o evaluare ochiometrica a puhoiului de oameni care se imbulzea la tren ne-am gandit noi sa facem un bine Nashului si familiei lui, ca doar oameni suntem:)
Asa ca ne-am urcat voiosi in tren si am asteptat cumintei fluierul locomotivei. Acesta nu s-a lasat mult asteptat dar odata cu el am remarcat, nu fara un oarecare fior, ca un intreg batalion de jandarmi ai Politiei Feroviare a decis sa ne insoteasca... urmat indeaproape de SuperNash. Instantaneu am simtit familiarul tremurat al chilotilor, pe care l-am ascuns cu eleganta in spatele unui zambet relaxat, privind increzator in ochii mari si umezi cu care ma pironeau Andrei si Emilia.
Nici faptul ca nashul a trecut de cateva ori pe langa noi fara sa ne ia povara de pe suflet nu a ajutat...
Din fericire amintirea celor cateva ore petrecute in Trenul Groazei s-a estompat in memorie (ca in cazul multor situatii traumatice:)), stiu doar ca la un moment dat Binefacatorul m-a luat deoparte si a acceptat ajutorul nostru, intru binele familiei lui.
Ajunsi cu o ora intarziere in Busteni am fost pusi in fata unei dileme:
1. Urcam pe Jepii Mari cu sanse mari sa inotam prin zapada si sa nu ajungem nici macar pana in platou
sau
2. Facem chestia aia rusinoasa cu telecabina, dam o tura pe platou si coboram pe Jepii Mari
Dilema era cu atat mai adanca cu cat cerul era acoperit si nu stiam daca se vede ceva sus in platou ca sa merite banii pe telecabina...
Asa ca am purces pana la telecabina si in ciuda afirmatiilor unui bulangiu nesuferit si neprietenos de acolo (nu dau nume, spun doar ca a fost cabanier la Caraiman), am ajuns frumusel pe platou:

Spotless weather

De la Babele am bagat rapid o tura pana pe vf. Caraiman, intr-o zapada ciudata care ne-a facut sa nu regretam alegerea telecabinei

Handrei

O privire chiorasa de pe varf catre marea de nori care acoperea valea si am facut cale intoarsa catre Jepii Mari

Twilight zone

We come in peace:) (foto Andrei)

Parasim platoul si intram incet in marea de nori

Ei si de aici s-a imputit treaba: ceata deasa, vizibilitate bashita, zapada mare si instabila. Am bananait un pic intrarea in vale, dupa care am fost rasplatiti cu niste traversee pe care zambetele ni s-au sters... Cat despre urme pe vale... In poza de mai sus Andrei si cu mine pe unul din minunatele traversee (foto: Emilia)

Rictus post-traverseu (foto: Emilia)

Iesim din ceata si moaaaamaaaa cat mai e... Avand in vedere ca nu am gasit urme am luat-o de-a dreptul printre brazi ca sa mai scutim din drum...

...Au urmat niste sesiuni de inot sanatoase prin zapada afanata, din care am iesit mai mult sau mai putin sifonati... Ce sanse am fi avut daca alegeam optiunea nr.1?...

Seara s-a incheiat triumfator cu o ciorbica fierbinte la o carciuma langa gara, in asteptarea unui tren care oricum a avut 40 minute intarziere...

Aviz jmekerilor: chiar si vaile considerate de multi "banale" pot fi mai mult decat periculoase in conditii de vizibilitate slaba si zapada mare. Ati inteles copii?!

PS: stiu, sunt dator cu multe rapoarte de tura, promit ca imi fac timp sa le scriu in urmatoarele zile:)

Frozen moments

2010-02-15T22:24:00.003+02:00

Poveste de iarna

2010-01-25T23:35:00.008+02:00

16 ianuarie 2010 - Vf. Omu - Bucsoiu Mare

O tura BELEA, atat am de zis!
La o saptamana dupa pashuneala din Crai frigul s-a intors asa ca am hotarat impreuna cu Andrei sa bagam o tura de 1 zi in Bucegi.
Sambata dimineata: trezit cu ochii lipiti; blestemat ideile astea idioate cu mersu' pe munte; urcat mofluz in masina; ridicat 1 bucata Andrei + rucsacul aferent; sprijinit cu capul de covrig vreo 2 ore pana la Busteni; certat cu 1 bucata tigan care ne cerea bani oriunde am fi parcat (pana la urma l-am facut ca am parcat intre blocuri, hehe:))...
Apoi, cu capul plecat, sperand sa nu fim recunoscuti, am facut lucrul ala rusinos (ne-am urcat in telecabina:)).
Ajunsi la Babele, in elementul nostru, ne-am recapatat demnitatea si am bagat viteza catre Omu.
Pe platou batea vantul dinspre vale, uneori cu rafale de-a dreptul turbate, care m-au facut sa regret amarnic ca nu aveam cagula...

Dupa ce mi-am mai dezmortit fata i-am facut o poza lui Andrei urcand catre traseul de iarna pe Ceardac

Acele Morarului

Cu cat ne apropiam de Omu cu atat ne afundam in valurile de ceata - Andrei urcand peste Varful Ocolit

O scurta privire catre cabana troienita apoi am intrat un pic la statia meteo Omu unde Petrica si George ne-au cinstit cu un ceai cald. Dupa ce ne-am odihnit oasele batrane juma' de ora, am decis sa continuam catre Bucsoiu, insotiti de inca un baiat, Stefan, care urcase singur dinspre Malaiesti

Coborand in saua dintre Omu si Bucsoiu, norii incep sa se disipe si apar in zare Padinca Crucii si Culmea Tiganesti

"Biggie" Bucsoiu

somethin'

Coborarea catre Bucsoiu

Urmele noastre dinspre Omu

Creasta Balaurului vazuta de sus

Eu si Stefan la cateva minute sub varf (foto: Andrei)

Last steps

Walking through the clouds

Internationali, atata zic:)

Dupa ce ne-am delectat cateva minute pe varf, frigul si amenintarea intunericului ne-au manat la coborare

Privind cu jind la creasta Craiului (foto: Andrei)

O lume inghetata

Racing against the dark (foto: Stefan)

Muntii Baiului pudrati in zapada

In timpul luuuungii coborari inspre Prepeleac, dupa cateva traversee mai ciudate

Partea cea mai "distractiva" a coborarii a fost cand am intrat in labirintul de jnepeni si crengi incarcate cu zapada care duc spre Prepeleac. Singura optiune sa treci prin tunelul format de crengi era sa aluneci pe fund sau sa mergi in patru labe, dar in oricare din situatii dusul de zapada gasea o cale sa iti intre la piele... (foto: Stefan)

In fine, dupa ce ne-am mai luptat cu zapada vreo 2 ore, ne-a prins intunericul la Poiana Izvoarelor, de unde am mai facut 40 min pana jos la Gura Diham, dupa care am luat regulamentar un taxi pana la masina mea cea parcata dupa blocurile gri. Restul e can-can

Iarna nu-i ca... iarna

2010-01-13T00:34:00.006+02:00

09 - 10 ianuarie 2010 - La pascut in Piatra Craiului: Piatra Mica, Vf Turnu, Vf Ascutit

O veche legenda dacica spune ca, pe 3 ianuarie 2009, urcam spre Vf Ascutit pe un frig de -15 grade, tremurand ca varga alaturi de amicu' Andrei. Cu toate astea tura a fost asa de misto ca la 1 an dupa, impreuna cu acelasi Andrei, ne-am decis sa o reeditam.

Ziua 1: lasat masina la Gura Raului, echipat "light" si plecat la drum IN TRICOU - temperatura:13 grade (nu, nu e in modul, e cu plus). Desi aveam plasticii la mine am urcat in adidasi pana la Curmatura, PE IARBA. Si eu si Andrei eram siderati de diferenta de 30 grade fata de anul trecut...

Panorama crestei din Poiana Zanoagei

La cabana am avut surpriza neplacuta sa tratam cu noii cabanieri care ne-au pus sa platim intreaga camera de 4 persoane, desi ocupam doar 2 locuri... Asa ca dupa o mica pauza am dat o fuga pana pe Piatra Mica, sa ne calmam.

De la Curmatura in sus au aparut urme de zapada si s-a lasat cu un pic de vant, asa ca ne-am echipat mai bine si ne-am miscat fizicul in sus - Andrei in ascensiune

Dupa un episod jenant in care am alunecat pe gheata si mi-am mulat fata pe un damb de zapada TARE, m-am ridicat cu demnitate pentru a observa un apus bashit catre Bucegi

Ultimele raze de soare din spatele crestei

Andrei privind nostalgic catre Bucegi

Un ultim ranjet pe varf inainte de a incepe o coborare mai tricky pe intuneric

Bajbaind dupa prize

Cabana. Bere. Mancare. Bere. Dat telefoane. Bere. Bagat lemne in soba. Bere.

Pe la 10 am bagat cornu' in perna pentru ca pusesem ceasul la 6 dimineata. Numai ca la trezire am constatat ca afara burnitza si ca era o ceata de taiat cu cutzitul. Asa ca l-am convins pe Andrei (in ciuda protestelor) sa mai stam un pic.

Dupa inca o ora a fost randul lui Andrei sa ma convinga ca de fapt ne aflam imediat sub plafonul de nori si ca sus e senin. Desi argumentul asta rareori functioneaza, bulangiul a avut dreptate:)

Ziua 2:

And so we went climbing...

Misty lands

Am bagat viteza si cam intr-o ora jumate eram pe Vf Turnu. Vant puternic. Coafura rezista!

Continuam catre Ascutit pe o zapada perfecta

Lasam in urma norii

Si ne bucuram de vremea perfecta

Urmele pe care am mers acum au ocolit creasta aeriana peste care trecusem cu 1 an in urma

Andrei cel luminat

Odata ajunsi la refugiul de la Vf.Ascutit Andrei a gatit cu multa dragoste o supa buna rau:) . Dupa acest festin am vazut in culori mai roz norii care se adunasera intre timp si am luat-o in jos pe Padini inapoi la Curmatura (foto Andrei)

La care Curmatura ne-am luat cate un ceai... pe care l-am baut...

Cam atat.

Frunzarind prin Cozia

2009-12-20T23:13:00.000+02:00

14-15 noiembrie 2009 - Cozia - urcat pe Muchia Scarisoara, coborat pe Turneanu

Ultima tura de toamna ne-a facut un cadou nesperat - culori pe care nu credeam ca le mai putem vedea asa tarziu in sezon

Copacul de piatra

Padurea fermecata

Blue

Panorama de langa cabana Cozia

Umbra lui Radu la Cozia:)

Magic light

Fagaras

Cabana Cozia in ceas de seara

Pastel

Lights out

Expunere luuuunga cu releul de pe Cozia si Valea Oltului

MTB prin Muntii Tatarului

2009-11-07T01:16:00.003+02:00

4 octombrie 2009 - Calare pe bicla prin Muntii Tatarului (pentru cine vrea sa stie mai exact traseul: Cheia - Poiana Valea Stanei - Pasul Boncuta - Tabla Butii - Cimitirul Eroilor - Varful lui Crai - Slon - Barajul de la Maneciu - Maneciu - aprox. 43 km)

Proapat intors din Egipt, dupa ce mi-am scuturat temeinic nisipul din chiloti, am incalecat pe Grasu' (aka bicicleta Emiliei) si am plecat cu Andrei si Gabone - doi guru ai tzoaclelor (inca) in viata - intr-o zona de care eram foarte curios cum arata. Cunoscatorii stiu ca am oroare de trasee de "pascut la campie", de genul Baiului, Grohotis, Leaota & shit... Dar recunosc ca am fost foarte placut surprins de Muntii Tatarului, de linistea si pustietatea intalnita, departe de turmele de manelisti de pe Valea Prahovei. Dar de ajuns cu poezia, va las cu pozele, mai spun doar ca nici macar aici nu o sa ma prinda nimeni la picior (calare pe bicla a fost maximul suportat)...

Drumul de acces se bifurca din DN1A catre dreapta langa indicatorul de intrare in Cheia. Dupa un urcus lejer prin padure a urmat o coborare porceasca prin noroi pana in sat. In imagine Zaganu vazut dinspre Valea Stanei

Andrei si Gabone dupa o mica pauza de "tea and biscuits"

Culori de toamna pe Valea Stanei

Ajunsi sub Pasul Boncuta am parasit cu regret drumul forestier si am inceput sa impingem.. si am inpins... si am impins ...

...'mpins vreo 45 min pana in Pas

Dupa care am intrat in traseul turistic

Andrei pe urcusul final catre Boncuta, intr-un peisaj idilic care il lasa rece:)

Vedere din Pasul Boncuta

Haide ba ca sunt poet...

Traseul de culme peste muntii Tatarului

"The dentist" and "The Ganu" (a se pronunta cu "za")

Liniste

Panorama Zaganului de la Tabla Butii

Je (poza Andrei)

Cei 2 guru si cainele care se incapatana sa mearga in ritm de melc, cu precadere in fata rotii

O ultima privire catre Zaganu (poza Andrei)

Plaiuri

Vedere catre Muntii Siriului

Dupa o coborare lunga si accidentata care m-a stresat destul de tare am facut un mic popas in zona satului Slon

Baietzii la un punct de belvedere de unde se vedea misto lacul de la Maneciu

Bucolic

In ceas de seara pe barajul lacului de la Maneciu

Rezumat: in total am facut cam 7 ore de traseu, cu tot cu pauze. Din Maneciu a trebuit sa fac autostopul ca sa recuperez masina din Cheia, timp in care baietii au curatat bicicletele si s-au facut frumosi pt venirea mea.

Overall a fost un traseu foarte misto pe care il recomand cu caldura.

cam atat...

Marea BALACEALA (respectiv actul al doilea din Tara Faraonilor)

2009-11-02T00:40:00.001+02:00

Vacanta in Egipt: 22 -29 septembrie 2009

Dupa cum va promiteam in postul anterior, in urma multiplelor sedinte de snorcaleala si scuba au iesit o groaza de poze cu pestisori de care nu ma mai saturam. Inca o data saru' mana lu' Silviutza care a f0st asa dragutza si mi-a imprumutat aparatul foto:)

Dupa multa truda si chin am facut o mica selectie de pesti si peshtoaice pe care am sa incerc in continuare sa ii denumesc - si va rog io nu imi luati gatu' daca nu ii nimeresc...

Kluzinger's wrasse

Underworld

Bibanu' de apa dulce

O alta lume

Fuckin' Nemo (zis si clown fish)

Fishy, fishy, fishy

Poseidon's garden (no really, chiar asa se numea reciful:))

Sohal surgeonfish (m-am tinut mult dupa nemernicu' asta mic pana sa il prind in poza, se misca al naibii de repede)

Brain coral

Broomtail wrasse

Chestii

A walk in the park

Grand canyon

Think pink

Un picasso fish (ala care arata ca un papuc mai funky) trece imperturbabil pe langa un banc de galbejiti (yellowfin goatfish)

Gotta reef

Lumea tacerii (asa ii spunea Cousteau, nu eu...)

Un dichisit...

Striped butterflyfish

Marea buluceala

Royal angelfish

da, corali...

si alti corali

Sulphur damselfish

Deep blue

Giant clam

Indo Pacific sergeant

Din nou in tara faraonilor - primul act

2009-10-30T00:10:00.007+02:00

Vacanta in Egipt: 22-29 septembrie 2009

Ei bine iata-ma pentru a doua oara in legendarul Egipt - different friends, same story (cu mai multe scufundari si snorkaleli, da' povestea aia e in postul urmator).
Mai jos poze din El Gouna, Luxor, Karnak, Cairo, Piramide...

It's sooo good to be back

Inca din prima zi am invatat sa fugim la auzul cuvintelor "Hello my friend, where are you from?"

Colinele care ascund Valea Regilor vazute de pe Nil

Colos din Templul reginei Hatshepsut

Zeul Anubis pe unul din peretii mai bine pastrati ai templului

Din ciclul "Pusca si cureaua lata / Ce baiat eram odata"

Sfincsii din fata templului de la Karnak

Desenul graitor de mai sus are si o poveste in spate. Baiatul ala batzos se numeste Amun Min si se spune ca in vreme de razboi a fost lasat sa aiba grija de femei si copii cat ceilalti zei au plecat la lupta. Si a avut "grija" de femei asa de bine ca la intoarcerea zeilor toate femeile erau insarcinate. Drept pentru care i-au taiat o mana si un picior, dar nu si pe cel din mijloc:)

Oare de cate ori va mai bate Soarele peste coloanele astea pana cand vor fi inghitite de vreme?...

Apus la Karnak

Se vad mici pentru ca sunt departe, da?!!!

Ei sunt Legea

Aici sunt banii dumneavoastra...

...si aici...

Goodbye El Gouna

Pain in the ass

2009-09-22T23:06:00.003+03:00

Adica in traducere libera cu bicla prin Magura si Pestera - 19 septembrie 2009

Insotit de doi mari corifei ai mountain bike-ului (Andrei - zis si Liderul, si Gabi, zis, printre altele -Ingineru'), am incalecat frumos pe Grasu' (Focus Fatboy, bicicleta Emiliei, manca-i-as meniscu' ei) si am purces la prima mea tura de bike pe munte. Minuscula sa de pe Grasu' avea insa sa ma invete adevarata definitie a expresiei "pain in the ass"...
Traseul propus de Lider a fost unul bestial - Zarnesti - Magura - Pestera - Bran - Predelut - Zarnesti, cam 33 km in total.

Peisaj tipic din Magura

Dupa o scurta incalzire prin Prapastiile Zarnestilor, sub un cer care ne promitea o hidratare de durata a pielii, incepem sa urcam pe drumul catre satul Magura (poza: Ingineru')

Printre horcaieli si siroaie de transpiratie reusesc sa procesez vaga placere resimtita la vederea unei prime privelisti ale colinelor din Magura

Un zambet comercial cu care am incercat (fara succes) sa disimulez spasmele musculare date de pedalat (poza: Ingineru')

Tzoacla lui Gabi odihnindu-se la intrarea in Magura, dupa un urcus asiduu de cam juma' de ora

Desi ma asteptam ca sus sa dam de nori sau ceata, am fost recompensati de o priveliste bestiala care m-a facut sa uit de efort si sa balesc cu gandul la ce va urma

Iar ce a urmat a fost o serie de coborari bestiale si cateva urcusuri mai putin bestiale - in imagine Andrei gonind pe ulita

Pe-un picior de plai...

Cam de pe aici saua lu' Grasu' si fundul meu au inceput sa lege o prietenie din ce in ce mai stransa (poza: l'ingenieur)

In drum spre Pestera (poza: Liderul)

De prin Magura

Catre Pestera, intr-o atmosfera bacoviana

La intrarea in satul Pestera norii negri pe care i-am tot "admirat" nu ne-au mai iertat si a inceput sa ploua, dar am bagat tare si am tras la o pensiune frumoasa unde am mai stat de cateva ori anii trecuti. Tanti Irina m-a recunoscut si ne-a servit cu o ditamai oala de ciorba proaspata de vitel din care ne-am infruptat regeste

Intre timp ploaia s-a oprit si plini de recunostinta si de forte noi am dat-o la vale catre Bran

Verde

Vand fan

Andrei gonind in stil caracteristic (fara frane) catre Bran

Lumina calda a dupa-amiezii

In Predelut bietul meu fund pierde lupta cu perfida sa si sunt nevoit sa ma declar invins. Dupa inca o ora de descalecat / incalecat am ajuns in sfarsit la masina in Zarnesti si am putut sa ma latesc pe scaunul cel moaaaaaale al masinii.

Moonwalking

2009-09-16T21:07:00.000+03:00

Vulcanii Noroiosi - 12 septembrie 2009